Ora stingerii

Fumul de ţigară pluteşte în unduiri sinuoase încărcând aerul din jurul meu. Feţe apar şi dispar din penumbră în lumina chioară a barului de subsol în care oricine poate fi ce vrea, ce doreşte, cu cine doreşte. Observ tăcut amestecul de senzualitate pasageră şi depravare ieftină care îmbibă camera. Sfetnic îmi este un pahar de whisky din care sorb cumpătat privind peste marginea sa la oamenii care se perindă prin faţa-mi, prinşi într-un dans lasciv al curtării tactile.

Parteneri se găsesc, parteneri se pierd într-un amalgam fără început şi fără sfârşit. Stăteai în celălalt colţ, te-am văzut scrutând cu interes împrejurimile cu un entuziasm vădit. Privirea ta era plină de avânt, parcă te-ai fi aruncat în mijlocul nebuniei. Ai fi vrut să îţi încerci norocul în furtuna de trupuri transpirând feromoni prin toţi porii, dar te-am văzut venind către mine. M-ai ţintuit cu ochii tăi hotărâţi şi mi-ai întins o mână. Mi-a fost clar că nu aveam cum să rezist, aşa că m-am ridicat şi te-am urmat.

În centrul ringului fără de margini şi fără reguli m-am lăsat dus pe mâna ta, te-am tras aproape plin de speranţe şi mi-am închipuit cum toată lumea este a mea. Ne-am şi depărtat de mulţime, ne-am aşezat la masa mea şi am sorbit împreună din acelaşi pahar depănând impresii, flirtând în timp ce minutele se scurgeau pe lângă noi. Un sărut în toiul nopţii şi în mine s-a născut speranţa: naivă, copilărească, oarbă la tot ce este în jur. M-am făcut că nu-i văd silueta, strălucirea ochilor peste umărul tău privindu-mă, urmărindu-mă, şoptindu-mi că nimic nu este ceea ce pare, că totul este doar o iluzie alcoolică a unei alte nopţi pierdute. Am închis ochii şi mi te-am proiectat în minte fără lanţurile pasiunilor irealizabile pironindu-te în loc.

Dar, ca orice vrajă minunată, şi întunericul visării se risipeşte în luminile ce anunţă plecarea. Acel moment când totul iese la iveală şi sfârşitul este iminent întotdeauna îmi trezeşte neliniştea revelaţiei. Şi el era încă acolo. Mi-ai zis că te îndrepţi spre casă. Nu am insistat. Privirea lui m-a intimidat, m-am speriat şi am realizat că nu te-aş putea împărţi cu altcineva, fie acela şi o umbră. Aşa că m-am depărtat, am vrut să plec ca să nu te mai ştiu rupt între intangibilul pe care ţi-l doreşti şi tangibilul cu care te mulţumeşti.

M-am mai întors în acel loc şi în alte seri. Speram să te mai văd, dar nu ai mai apărut. Încă nu ştiu dacă tenebrele pasiunilor neîmplinite te-au consumat sau dacă pur şi simplu n-ai mai vrut să dai ochii cu mine, nu ştiu dacă nu cumva te-ai ascuns în marea de oameni lăsându-te şi tu pradă eternului dans aglomerat al căutărilor nocturne, în acest joc de-a şoarecele şi pisica, mereu în căutarea unui leac pentru singurătate.

Sfetnic îmi este un pahar de whiskey în timp ce fumul de ţigară pluteşte în unduiri sunoase încărcând aerul din jurul meu. Feţe apar şi dispar din penumbră în lumina chioară a barului de subsol, mereu aceleaşi, mereu în căutare, mereu forfotind, flirtând, atingând, simţind. Cred că ar trebui să mă ridic şi să mă bucur de o altă noapte în loc să stau sperând că poate de data aceasta lumina revelaţiei nu-mi va mai răni privirea. Poate nu ar mai trebui să sper că cineva ar putea să mă însoţească pe drumul înapoi acasă, ci doar ar trebui să mă bucur de acele câteva clipe în care lumea este a mea, să sorb din pasiune ca dintr-un drog şi să mă regăsesc în fiecare dimineaţă în patul meu, singur, dar satisfăcut că orele nu au trecut degeaba pe lângă mine.

Be First to Comment

Leave a Reply