Stăm neclintiți, spânzurați asupra unei mese râncede plutind pe un nor de gânduri negre. Cu mâna tremurândă și ochii umeziți ridicăm paharul, mărturie tăcută a miilor de buze ce i-au sărutat marginea prăfuită și au sorbit din licoarea uitării. Urmând exemplul celor din-ainte sorbim o gură timidă și înghițim aproape în sec simțind cum aburul spirtos ne inundă gâtul, nările, gândurile și ființa.
Category: <span>Groapa imundă</span>
Ce se ascunde în spatele unei figuri tăcute, în spatele unei priviri furișate printr-o crăpătură îndoielnică a unor jaluzele ale incertitudinii? Din ce factură intrinsecă a omului ce stă în fața mea se naște această liniște tensionată care parcă roagă a fi ruptă? Sau roagă a fi lăsată să își spună în taină povestea urechilor surde ce nu răspund și nu reverberează? Și tăcerea se afundă într-un fundal zgomotos de aglomerație figurantă ce împânzește peisajul înconjurător. O simplă privire, un zâmbet subtil ascund povești nespuse, regrete ascunse și vieți paralele, toate adunate într-o autostradă aglomerată de un pustiu apăsător.
Ce se poate compara cu acea seară în care privirile noastre se întâlnesc pentru prima oară și un subtil zâmbet ni se prefigurează pe față? Acea seară în care în întunericul nopții suntem doar noi doi și nimeni altcineva, prinși într-o îmbrățișare între zenit și nadir. La granița dintre clipă și eternitate suntem sclavii aceleiași pasiuni care ne mână unul către celălalt.
Ce înseamnă dintr-o dată să pierzi tot ceea în ce ai crezut? Ce înseamnă ca printr-un simplu cuvânt, un simplu gest, o singură zvâcnire de nebunie să pui capăt unui capitol al vieții tale? Amânăm atât de mult momentul, sperând că nu va depinde de noi și totuși mereu rămânem singuri în fața aceleiași fatidice răscruci…
Privim pe geam cu o discretă ceașcă de cafea în mâna dreaptă și cu o mină visătoare la pustiul dezolant ce se întinde în fața noastră. Din sticla aburindă se înfățișează o reflecție fadă ce ne privește, la fel de visătoare. Și prin ochii fantomaticei arătări ne vedem pe noi și suntem purtați pe aripi de poveste către o altă lume.
Ne trăim viața într-un ritm alert. Am devenit sclavii tehnologiei și a lucrurilor care fac lucrurile în locul nostru. Ne-am pierdut spiritul practic, ne-am pierdut puterea de a simți, de a iubi, am pierdut tot ceea ce ne făcea oameni. Ne grăbim să creștem, să ne maturizăm, pierdem din vedere tot ceea ce este mai important și ce ne desparte de niște mașinării reci, automate și fără simțire. Și ajungem la un anumit punct în care stăm singuri în fața unei oglinzi și încercăm să căutăm un vinovat pentru goliciunea existenței noastre și pentru insuccesele pe care le trăim.
Stăm singuri într-o tavernă ruptă dintr-un vechi basm urban. Contemplăm sticla ce se înalță fără suflet înaintea noastră, iar prin întunecatul lichid dinăuntru începem să privim lung, parcă dincolo de timp. Într-o vreme a tinereții, unde alături de noi la aceeași masă stăteau înghesuiți alți zece oameni, zece prieteni, zece camarazi. Unde s-au dus aceia? De ce acum când privim în jur vedem aceeași bodegă neschimbată, dar cu totul alte fețe. La alte mese, alți zece camarazi își mărturisesc prietenia eternă la buza unei sticle de bere. Iar noi contemplăm fantomele trecutului din sticla fără viață.
Este greu să pui suflet în ceva ce nu este al tău. Când nepăsarea omoară visuri și speranțe, când te simți exilat în micul tău colț întunecat, pentru că ceea…
Să ne întoarcem capul pentru un moment în altă parte. Oare ceea ce rămâne în spatele nostru se pierde în neființă? Oare dacă ne întoarcem privirea înapoi totul este așa cum era? Oare dacă atingi mâna cuiva ea este cu adevărat acolo? Sau doar asta ne dorim noi să simțim? Oare realitatea este absolută sau ne-o creem noi înșine?