Gând la drum de seară

Este greu să pui suflet în ceva ce nu este al tău. Când nepăsarea omoară visuri şi speranţe, când te simţi exilat în micul tău colţ întunecat, pentru că ceea ce iubeşti nu ţi-a aparţinut şi nu-ţi va aparţine niciodată. Dar numai când realizezi aceste lucruri vei fi în stare să te ridici, să stai drept şi să priveşti mândru înainte că dragostea nebună nu ţi-a răpus raţiunea. Iar de nu te trezeşti din acest vis al inimii tale, vei rămâne pe veci ghemuit şi înfrigurat în propriul colţ întunecat şi rece iubind un compromis… Legăturile se nasc, nu se creează şi orice sforţare disperată de a te convinge că lucrurile pot sta şi altfel este doar un strigăt străpunzător printr-un infinit pustiu. Un urlet disperat de ajutor către fantomele celor care nu mai sunt acolo.

Frigul trezirii la realitate îmi străpunge oasele, iar ceaţa inutilităţii îmi abureşte orizonturile. Tăcerea şi cu nepăsarea sunt cele mai dureroase torturi ale sufletului. Mă simt măcinat dinăuntru de un dor de tine, dar deja nu te mai văd… Eşti prea departe… Dar viaţa merge înainte, şi oricât de tare gerul singurătăţii îmi înţeapă obrazul, trebuie să merg şi eu înainte cu ea, nu să stau pe loc şi să aştept minuni dumnezeieşti. Ceea ce n-a fost de la început al meu, nu va mai fi pe veci… Dar nimeni şi nimic în viaţă nu este de neînlocuit… Şi limba ceasului mai face o rotaţie cu un ticăit apăsător ca o picătură chinezească peste sufletul şi anii mei…

Be First to Comment

Leave a Reply