L-am auzit șuierând la fereastra mea, agitând frunzele îngreunate de stropii de ploaie. L-am auzit strigându-mi numele într-un grai numai de el știut. M-am apropiat și am inspirat adânc în piept răcoarea umedă, aerul ușor apăsător, dar atât de liniștitor al norilor de ploaie risipiți peste pământul amorțit. Am închis ochii pentru un moment, doar câteva secunde și m-am lăsat purtat de forța lui pe aripi nevăzute.
Tag: <span>univers</span>
Ce se poate compara cu acea seară în care privirile noastre se întâlnesc pentru prima oară și un subtil zâmbet ni se prefigurează pe față? Acea seară în care în întunericul nopții suntem doar noi doi și nimeni altcineva, prinși într-o îmbrățișare între zenit și nadir. La granița dintre clipă și eternitate suntem sclavii aceleiași pasiuni care ne mână unul către celălalt.
Să ne întoarcem capul pentru un moment în altă parte. Oare ceea ce rămâne în spatele nostru se pierde în neființă? Oare dacă ne întoarcem privirea înapoi totul este așa cum era? Oare dacă atingi mâna cuiva ea este cu adevărat acolo? Sau doar asta ne dorim noi să simțim? Oare realitatea este absolută sau ne-o creem noi înșine?