Privesc prin întunericul de afară și încerc să îl pătrund. Fereastra se interpune ca un rece scut între mine și orizontul negru de dincolo de realitatea imediată. Și stau și îmi realizez propria limitare. Oricât de mult m-aș chinui nu reușesc să pătrund cu privirea mai departe de apartamentele ce se înșiră fără viață și personalitate unul după altul, unul deasupra celuilalt, ca o mulțime monotonă și fără individualitate. Dar, de fapt, de ce încerc să văd dincolo de asta? De ce nu mă mulțumesc cu lumina din camera vecinului de lângă? De ce să caut să pătrund întunericul, când mă pot mulțumi cu o simplă definiție superficială a impenetrabilității acestuia? Pentru că am dreptul sa încerc. Pentru că mintea mea nu se mulțumește cu atât.
Și stau și mă gândesc, oare nu ar fi mai bine să nu îmi pese? Oare nu ar fi mai bine să fiu ca oricare Gigi de pe stradă care se plimbă ascultându-și liniștit MP3 player-ul ticsit de manele? Omul care nu are aspirații mai înalte în viață decât să ajungă vânzător la magazinul din colț să-și poată întreține nevasta și cei trei copii de acasă, născuți nu atât din dorința de a aduce o nouă viață în lume, ci mai mult din excesul de zel sexual sau din lipsa banilor de prezervative. Un instinct și un mod de viață aproape animalice, doar mulate pe condițiile și mediul de viață atașate condiției sale de apartenență la rasa umană.
Și cu cât stau și procesez aceste informații realizez cât de imperfect sunt eu însumi, care stau și critic lipsa de perspectivă a omului simplu. A omului fără educație, a omului care nu se vede ajuns mai departe de scara blocului. Oare cine sunt eu să îi judec? Oare eu sunt mai presus? De ce mă raportez la niște principii la care eu însumi nu sunt în stare să ader? Dar mai bine nu mă mai gândesc la ele ca să nu-mi realizez incapacitatea de a mă autodepăși. Sau oare nu e vorba de incapacitate? Cineva m-a învățat odată că nu există “Nu pot!”, există “Nu vreau!”. Îmi doresc atât de tare să mă pot alinia la acest principiu de viață. Am încercat mereu din răsputeri să îmi spun asta și am încercat să mă ghidez după această zicală. Și acum stau privind înapoi și realizez că nu am făcut destul.
Și poate dacă nu aș sta să mă gândesc la toate acestea, probabil aș fi un om mai liniștit, un om mai fericit, dar cu o dimensiune în minus atașată propriului “eu”. Și probabil nu mi-ar servi la nimic, pentru că nu m-aș mai simți complet. Sau poate din contră… Dacă astfel de gânduri nu mi-ar trece prin cap, probabil că nu mi-aș mai conștientiza condiția de ființă animată de instincte animalice, fără pic de profunzime. Probabil că aceste rânduri nici nu s-ar mai fi născut, pentru că în ignoranța mea nu aș fi găsit motiv să le înșir. Atât de multe incertitudini planează asupra propriei noastre existențe și a propriei noastre gândiri încât îmi vine uneori să mă întreb… Oare nu este mai simplu să las naibii toate aspirațiile și visurile și să mă afund într-o ignoranță dulce? Să renunț la propria individualitate și să mă supun mașinăriei universale de tocat suflete și aplatizat indivizi, să devin doar un ac în carul cu fân? Sau oare doar prin faptul că îmi pun aceste probleme m-am scăpat de la a mă pierde mistuit într-o mulțime fără sens, fără început, fără sfârșit, fără rost…
Be First to Comment