Ignorance Is Bliss

Privesc prin întunericul de afară şi încerc să îl pătrund. Fereastra se interpune ca un rece scut între mine şi orizontul negru de dincolo de realitatea imediată. Şi stau şi îmi realizez propria limitare. Oricât de mult m-aş chinui nu reuşesc să pătrund cu privirea mai departe de apartamentele ce se înşiră fără viaţă şi personalitate unul după altul, unul deasupra celuilalt, ca o mulţime monotonă şi fără individualitate. Dar, de fapt, de ce încerc să văd dincolo de asta? De ce nu mă mulţumesc cu lumina din camera vecinului de lângă? De ce să caut să pătrund întunericul, când mă pot mulţumi cu o simplă definiţie superficială a impenetrabilităţii acestuia? Pentru că am dreptul sa încerc. Pentru că mintea mea nu se mulţumeşte cu atât.

Şi stau şi mă gândesc, oare nu ar fi mai bine să nu îmi pese? Oare nu ar fi mai bine să fiu ca oricare Gigi de pe stradă care se plimbă ascultându-şi liniştit MP3 player-ul ticsit de manele? Omul care nu are aspiraţii mai înalte în viaţă decât să ajungă vânzător la magazinul din colţ să-şi poată întreţine nevasta şi cei trei copii de acasă, născuţi nu atât din dorinţa de a aduce o nouă viaţă în lume, ci mai mult din excesul de zel sexual sau din lipsa banilor de prezervative. Un instinct şi un mod de viaţă aproape animalice, doar mulate pe condiţiile şi mediul de viaţă ataşate condiţiei sale de apartenenţă la rasa umană.

Şi cu cât stau şi procesez aceste informaţii realizez cât de imperfect sunt eu însumi, care stau şi critic lipsa de perspectivă a omului simplu. A omului fără educaţie, a omului care nu se vede ajuns mai departe de scara blocului. Oare cine sunt eu să îi judec? Oare eu sunt mai presus? De ce mă raportez la nişte principii la care eu însumi nu sunt în stare să ader? Dar mai bine nu mă mai gândesc la ele ca să nu-mi realizez incapacitatea de a mă autodepăşi. Sau oare nu e vorba de incapacitate? Cineva m-a învăţat odată că nu există “Nu pot!”, există “Nu vreau!”. Îmi doresc atât de tare să mă pot alinia la acest principiu de viaţă. Am încercat mereu din răsputeri să îmi spun asta şi am încercat să mă ghidez după această zicală. Şi acum stau privind înapoi şi realizez că nu am făcut destul.

Şi poate dacă nu aş sta să mă gândesc la toate acestea, probabil aş fi un om mai liniştit, un om mai fericit, dar cu o dimensiune în minus ataşată propriului “eu”. Şi probabil nu mi-ar servi la nimic, pentru că nu m-aş mai simţi complet. Sau poate din contră… Dacă astfel de gânduri nu mi-ar trece prin cap, probabil că nu mi-aş mai conştientiza condiţia de fiinţă animată de instincte animalice, fără pic de profunzime. Probabil că aceste rânduri nici nu s-ar mai fi născut, pentru că în ignoranţa mea nu aş fi găsit motiv să le înşir. Atât de multe incertitudini planează asupra propriei noastre existenţe şi a propriei noastre gândiri încât îmi vine uneori să mă întreb… Oare nu este mai simplu să las naibii toate aspiraţiile şi visurile şi să mă afund într-o ignoranţă dulce? Să renunţ la propria individualitate şi să mă supun maşinăriei universale de tocat suflete şi aplatizat indivizi, să devin doar un ac în carul cu fân? Sau oare doar prin faptul că îmi pun aceste probleme m-am scăpat de la a mă pierde mistuit într-o mulţime fără sens, fără început, fără sfârşit, fără rost…

Be First to Comment

Leave a Reply