Cuvântul… cărămida ce se confundă timid printre sute altele la fel ridicând marele zid al comunicării, un zid atât de mare, încât puțini au cutezanța să îl treacă cunoscându-i fiecare centimetru, fiecare crevasă, fiecare îmbinare, fiecare portiță ascunsă. Cuvântul este în aparență atât de neînsemnat, își pierde individualitatea în fraze lungi, în opinii, declarații, în cărți și versuri și mulți îi uităm rapid importanța. Însă cuvântul are putere, cuvântul poate distruge, cuvântul poate înălța, cuvântul poate salva prin simpla sa putere expresivă. Cuvântul este tot ce ne rămâne în fața rânjetului rece al morții.
Anatomia unei idei Posts
Adrenalină, sudoare, încordare, durere, satisfacție… În palmă ții viața unui om. Cu o singură mișcare o poți reteza sau o poți salva. Pentru câteva secunde sunteți doar tu și el, încleștați într-o cadență a preciziei, a fineții, dar și a dăruirii, a empatiei, a dorinței de a aduce un zâmbet. Între cei patru pereți intimi ai relației medic-pacient se ascund atâtea vise, atâtea idealuri, atâtea nopți nedormite. Ai muncit jumătate de viață pentru a ajunge acolo, pentru a ajunge ca bisturiul tău să facă diferența, ca cele două vorbe pe care le spui să aline suferința. Ai vrut să o faci din dăruire, ai vrut să o faci pentru a schimba lumea în mai bine, pentru a aduce un zâmbet pe fața celor care nu mai au speranță, ai făcut-o pentru liniștea cu care adormi noaptea știind că pentru câteva ore ai fost Dumnezeu. Ai muncit și ai luptat visând mereu la același și același lucru, visând la momentul în care vei fi tu regele balului în lumina reflectorului dansând inefabilul dans al vieții și al morții.
War…
War never changes…
Since the dawn of human kind, when our ancestors first discovered the killing path with rock and bone, blood has been spilled in the name of everything, from God, to justice, to simple psychotic rage.
Războiul, vărsarea de sânge, futilitatea benevolenței, toate caracteristici codate adânc în genomul nostru. De la începutul istoriei noastre scurte pe această lume am reușit să transformăm orice într-o cauză nobilă, o cauză pentru care merită să luptăm, să vărsăm sângele tuturor celor care nu s-au aliniat la aceasta. Fie că am ucis în numele lui Dumnezeu, în numele dreptății, în legitimă apărare, sau pur și simplu dintr-o dorință cotropitoare de a avea cât mai mult, de a ne descărca ura și frustrările, războaiele au fost parte din existența noastră, o modalitate simplă de a-i obliga pe alții să se alinieze la credințele și convingerile noastre sau pur și simplu de a-i constrânge să ne ofere acces la resursele acestora.
Peste aleea visurilor se arcuiau copaci maiestuoși. Crengile lor aplecate obosit sub greutatea frunzelor de un verde crud formau o boltă ocrotitoare călătorului timid prin viață. Dar vara a trecut, frunzele s-au desprins treptat și și-au găsit așezământ peste aleea tăcută. O mare roșiatică se ridică înaintea mea, o ploaie de frunze de o grație inefabilă se așterne în fața privirii mele mute de uimire. Aștept, savurez și mă las purtat de peisaj către un tărâm depărtat, un tărâm al liniștii și împăcării, un tărâm unde sunt doar eu… și toamna.
Mă simt amețit… Mai mult, simt că plutesc pe norișori pufoși. Sunetele din jurul meu au o rezonanță familiară, le aud, le recunosc, dar în același timp îmi par atât de străine. Sunt sclav la Demonul Alcool, din nou… Din nou îmi simt mințile zburând către alte orizonturi… La ce mă gândesc eu când mă cuprinde aburul subtil al alcoolului?
Plutesc pe un nor al meu ce se lasă purtat de vânt pe aripi de mister, peste case, peste șesuri. Printre munți plini de zăpadă zbor într-un lent monoton si calm, văd florile de colț singure pe stânci aplecându-se peste văi și hăuri dorindu-și ți ele să fie acolo jos cu celelalte flori, văd floarea soarelui întorcându-și privirea după raze calde de lumină ce străpund azurul unei noi dimineți de vară. Văd cum bruma se formează în jurul meu, văd fulgii de zăpadă care stau zgribuliți în castelul lor de gheață și nu mai vor să cadă, văd ploile sub mine și aplec mâna să sorb din primele lacrimi ale norilor.
Încă un an se chinuie să treacă în amintire și iarăși ne trezim la început de iarnă, în fața unui alt Crăciun, a unui alt sezon de colinde, veselie, fețe zâmbitoare, lumini, cadouri și familii fericite. Mă simt dezgustat… Am uitat complet ce înseamnă de fapt această sărbătoare, ne-am lăsat pradă fluxului comercial care ne împinge la noi și noi achiziții de sezon. Cadouri în stânga și în dreapta și, mai ales, cadouri pentru noi înșine, că doar este sezonul primelor de sărbători și a celui ce-al treisprezecelea salariu.
III. Nepăsare
Din principiu, întotdeauna am vrut să cred că sunt un om căruia îi pasă. Întotdeauna am pus ceea ce simt alții înaintea a ceea ce am simțit eu, nevoile celor de lângă mine înaintea alor mele. Am renunțat tacit la multe lucruri, doar la un simplu dicton al creierului meu ce îmi spune că aș putea răni sentimentele cuiva la care țin. Și a treia oară viața mi-a demonstrat că sunt un egoist fără pereche, sau cel puțin asta lasă acțiunile mele să se vadă.
II. Prietenie
Sunt, sau îmi place să cred că sunt, un om care pune prietenia deasupra oricărui alt ideal. Îmi place să cred că pentru mine prietenii sunt cea mai mare avuție pe care o poate avea cineva, pentru că privirea nimănui nu se poate compara cu privirea empatică a unui prieten care îți înțelege suferința și este alături de tine, pentru că atingerea nimănui nu se compară cu strângerea de mână sau îmbrățișarea pe care ți-o oferă un prieten atunci când ai nevoie. Îmi place să cred că am un sistem de valori foarte bine definit în această problemă, dar iarăși viața vine să îmi demonstreze contrariul.
Cuvânt înainte
Câte greșeli poate face un om până să-și dea seama că viața lui nu merge în direcția care ar trebui? Câte inimi trebuie să sfarme și peste câte cadavre trebuie să calce pentru a-și găsi liniștea interioară, pentru a se descoperi pe sine doar pentru a-și da seama că nu este omul care credea că este? Viața este un amalgam complex de factori care se interpun traseului nostru drept prin ea, obligându-ne să cotim de mai multe ori pentru a putea ajunge la destinație. Este de datoria noastră să decidem prin ce parte vom ocoli obstacolele… Vom alege calea mai scurtă, dar mai murdară, sau poteca de piatră și drumul mai lung?