De la ideal la real

Adrenalină, sudoare, încordare, durere, satisfacţie… În palmă ţii viaţa unui om. Cu o singură mişcare o poţi reteza sau o poţi salva. Pentru câteva secunde sunteţi doar tu şi el, încleştaţi într-o cadenţă a preciziei, a fineţii, dar şi a dăruirii, a empatiei, a dorinţei de a aduce un zâmbet. Între cei patru pereţi intimi ai relaţiei medic-pacient se ascund atâtea vise, atâtea idealuri, atâtea nopţi nedormite. Ai muncit jumătate de viaţă pentru a ajunge acolo, pentru a ajunge ca bisturiul tău să facă diferenţa, ca cele două vorbe pe care le spui să aline suferinţa. Ai vrut să o faci din dăruire, ai vrut să o faci pentru a schimba lumea în mai bine, pentru a aduce un zâmbet pe faţa celor care nu mai au speranţă, ai făcut-o pentru liniştea cu care adormi noaptea ştiind că pentru câteva ore ai fost Dumnezeu. Ai muncit şi ai luptat visând mereu la acelaşi şi acelaşi lucru, visând la momentul în care vei fi tu regele balului în lumina reflectorului dansând inefabilul dans al vieţii şi al morţii.

Şi odată ajuns acolo, aripile visării se retează scurt. Realitatea crudă a sistemului în care tocmai te-ai înrolat te ia şi te izbeşte cu faţa de asfaltul rece. Eşti invitatul nedorit într-o horă decrepită a decadenţei, ignoranţei şi uitării. Ai crezut că vei fi primit cu braţele deschise, ai crezut că vei primi recunoaştere, că cineva te va aprecia la adevărata valoare, dar aşa cum între speranţă şi dezamăgire este doar o linie subţire, între ideal şi real se desfăşoară o prăpastie imundă presărată cu mizerie, cu înjurături şi nepăsare. Este o prăpastie mizerabilă în care te vei împotmoli în drumul tău către propriile aspiraţii tinereşti, naive. Credeai că va fi diferit? Credeai că măcar de data aceasta peste hăul plin de mâzgă se va ridica podul de aur? Te-ai înşelat amarnic…

Dar drumul este deja întins în faţa ta şi este prea târziu să faci cale întoarsă. A te opri acum şi a căuta o altă cale ar însemna să renunţi la tot. Mergi înainte repetându-ţi că fiecare lucru pe care îl faci face o diferenţă. Fiecare mână întinsă, fiecare atingere, fiecare vorbă încurajatoare aduce alinare unui suflet pierdut în întunericul incertitudinii. O faci din pasiune, o faci din bani puţini, o faci pentru copiii care plâng şi se roagă la căpătâiul părinţilor, o faci pentru mamele cu obraji ridaţi de lacrimi care îşi ţin copiii de mână, pentru nepoţi care aprind o ultimă lumânare pentru bunici, o faci pentru că poţi dormi liniştit în fiecare noapte că măcar pentru unii ai reuşit să fii o rază de speranţă sau o mână salvatoare din ghearele disperării. Pentru că acel ideal la care ai visat s-a redus la un mic rai personal în care te hrăneşti din mulţumirile şi recunoştinţa fiecărui om în parte. Dar oamenii vin şi pleacă, iar numele tău este pe buzele tuturor şi totuşi nimeni nu ţi-l ştie.

Şi îmbătrâneşti şi ajungi să locuieşti în vechiul salon din spitalul care ţi-a fost adăpost atâţia ani. Sub scena în care ani de-a rândul ţi-ai făcut numărul magic ţi-ai găsit un acoperiş pentru a-ţi trăi la rândul tău ultimele zile, amintindu-ţi mereu de faţa fiecărui copil fericit, a fiecărui bunic zâmbitor că a mai apucat să îşi vadă nepoţii oameni realizaţi, a fiecărei mame care cu lacrimi în ochi ţi-a mulţumit. Eşti eroul anonim al tuturor, pentru că ai muncit pentru un ideal în realitatea unei societăţi lipsite de recunoştinţă.

2 Comments

  1. Livia said:

    Daca te duceai la jurnalism inainte, te intelegeam. Dar Politehnica?!
    🙂 Toata admiratia.
    *Two thumbs up* 😀

    February 10, 2011
    Reply

Leave a Reply