Succes şi fericire

Succesul este un concept care capătă o greutate din ce în ce mai mare în ultimii ani. Devenit un scop în sine, a ajuns să ne ghideze existenţa, ademenindu-ne cu poveşti duioase ale unei vieţi de vis. O viaţă de vis care, de cele mai multe ori, nu se mulează mai deloc pe ceea ce ne dorim cu adevărat şi pe ideea noastră de fericire, dar pe care o îmbrăţişăm naivi ca pe o promisiune fermă a societăţii în care ne învârtim. Pentru că, în fond, dincolo de a fi un principiu la fel de abstract şi indefinibil ca şi fericirea, succesul a ajuns să se substituie acesteia ca şi ghidaj existenţial dictat de oamenii din jurul nostru.

Dacă luăm ideea de fericire, acea Nirvana la nivel personal spre care tindem toţi şi pe care fiecare şi-o defineşte în funcţie de propriile-i trăiri, personalitate şi preferinţe, îi îndepărtăm cu barbarism componenta de liber-arbitru şi o înlocuim cu nişte norme stricte, obţinem ideea de succes. Succesul este acel nivel de fericire artificială spre care ar trebui să tindem pentru a îi mulţumi pe cei din jur, pentru a întruni nişte condiţiii existenţiale la fel de seci şi rigide în unele privinţe ca şi legile naturale instinctuale care ghidează viaţa animalelor de care atât de tare ne dorim, în infatuarea noastră, să ne diferenţiem agăţându-ne de atribute precum raţiune şi simţire.

Nu putem nega că există oameni a căror idee de împlinire se bazează pe aprecierea celor din jur, oameni pentru care succesul se confundă cu fericirea la nivel personal. Dar pentru noi, majoritatea, cei care preferăm să sfidăm rigiditatea societăţii în favoarea propriilor noastre scopuri, ale propriilor noastre idei despre modul în care am vrea să ne trăim viaţa, succesul nu constituie decât un principiu inventat de societate pentru a omogeniza etapele esenţiale ale vieţii noastre, pentru a ne îngrădi în nişte puncte de reper bine stabilite şi a-i ostraciza pe cei care aleg să îşi urmeze propria cale.

Să înveţi, să faci bani, să ai o carieră, să îţi întemeiezi o familie, să ai copii, toate acestea sunt repere în funcţie de care eşti cu foarte mare uşurinţă catalogat drept un succes sau un ratat. Nu toată lumea, însă, trebuie să se alinieze unor norme fixe, nu toţi trebuie să urmăm un drum clar, predefinit. Una din utopiile totalitare a fost chiar uniformizarea socială pe care, mai mult sau mai puţin inconştient, societatea actuală încearcă să o impună şi astăzi, nu prin norme legislative, ci prin încadrarea vieţii fiecăruia într-una din cele două extreme: succes sau ratare… iar în tot acest timp, cei care ne cataloghează se scaldă în mediocritate.

Nu am considerat niciodată că trebuie să mă aliniez la nişte standarde, să devin un produs şablonat al unei societăţi cu viziuni înguste. Întotdeauna am vrut şi am căutat să fiu propriul meu om, să învăţ ceva pentru că aşa am considerat necesar, să îmi fac alegerile în funcţie de ceea ce îmi doresc eu, nu de ceea ce îşi doresc alţii. Mediul în care trăiesc mă face să mă aplec uneori, să fac compromisuri pentru a mă menţine, libertatea în forma ei pură nu mai este de mult un concept tangibil. La fel şi noţiunea noastră de fericire este îngrădită de un puternic instinct de prezervare care, deşi ne obligă la anumite concesii, nu ne taie niciodată aripile de tot.

La finele drumului suntem doar noi cu noi, fiecare singur în faţa propriei conştiinţe, singurul judecător pe deplin apt a ne mustra, singura instanţă care ne poate spune dacă am avut “succes” sau dacă am ratat, dacă am trăit pentru noi sau dacă am trăit pentru alţii, dacă alegerile noastre ne-au aparţinut cu adevărat. Şi atunci, alergătura avidă după recunoaştere socială, după ideea de succes, se va îneca într-o mare de regrete dacă nu am găsit măcar odată în viaţă curajul de a ne arunca în gol de dragul dorinţelor noastre, înarmaţi doar cu speranţa că nu ne vom zdrobi trupul fragil.

Be First to Comment

Leave a Reply