Introspecţie

De unul singur mă învârt în cercuri căutând o faţă nouă printre sute de oglinzi. Mă privesc atâtea variante diforme ale mele, imitându-mi caraghios fiecare mişcare, vreau altceva, vreau să scap din cercul vicios al labirintului de oglinzi, al tuturor diformităţilor mele înşirate înaintea mea precum un muzeu morbid al celor mai urâte manifestări. Adânci, nedescoperite, aşteptând să iasă la suprafaţă, egoiste, egocentrice, nepăsătoare, intolerante, nerăbdătoare, cârcotaşe, sarcastice, acide, îmi vine să râd observându-le trăsăturile ridicole, iar ele râd cu mine. Oglinzile vibrează într-un râs frenetic, diabolic, abuzează de momentul meu de inconştienţă pentru a-mi perpetua infatuarea într-o rafală sinistră de reverberaţii înfricoşătoare.

Aud susurul mut al vocilor de afară, aş vrea să ies, dar nu ştiu pe unde. Încerc să mă ghidez, încerc să strig dar nu aud decât ecoul care îmi răspunde pervers în acelaşi ton disperat. Alerg printre coridoare fără capăt doar ca să descopăr noi şi noi imagini distorsionate, fetuşi respinşi în miezul vieţii intrauterine, visuri abandonate, planuri prăfuite prin sertare vechi de ambiţii adolescentine, toate groteşti, toate asemenea-mi, ale mele toate şi n-am unde să scap. Îmi trec prin faţă privelişti înfiorătoare, reflexia mea în fiecare, toate plăsmuiri ale proprie-mi fiinţe. Disper.

Mă regăsesc în toate, le simt ca parte din fiinţa mea, simt că nu vor ca să mă lase să evadez, văd cercul restrângându-se, funia aspră strângând mai tare şi mai tare, puţin câte puţin, gâtlejul iluziei de puritate. Prea mândru m-am purtat printre atâtea şi atâtea camere luminate, prea mândru am frânt mâinile celor ce mi-au dăruit tot ceea ce eu am crezut a fi nepăsar şi angoasă, prea lesne am stins lumânarea şi-am lăsat puţin câte puţin câte o mică parte din mine într-un întuneric de nepătruns. Mi-e frică.

Nu mai vreau aici, vreau să ies, am văzut destul. Am întins mâna să sparg oglinzile una câte una, dar am sângerat. M-a durut. Nu pot aşa. Nu pot distruge ceea ce este însămânţat în mine, nu pot elimina ceea ce sunt, pot doar alege să închid ochii şi să mi le doresc duse, să nu le mai văd, să îmi imaginez că nu mai sunt acolo şi să sper că ele nu vor ieşi vreodată la suprafaţă. Mă simt pierdut.

Deschid ochii şi văd în calea mea lumină. Alerg speriat către aceasta pentru a descoperi, într-un final, ieşirea. Nu ştiu dacă am fost în sala oglinzilor sau în casa groazei, dar mă găsesc din nou în miezul bâlciului ce este existenţa mea. Cu inima cât un purice zvâcnind puternic încerc să mă decid dacă să mă mai dau odată…

Be First to Comment

Leave a Reply