Moş Nicolae

Noaptea se scurge printre ace de ceasornic, tăcută, placidă, învăluită într-o aură magică. Este acea aură de căldură familiară în care mă învăluiam de fiecare dată în aşteptarea febrilă a zilei de Sfântul Nicolae zgâindu-mi ochii în spatele pleoapelor, încercând să îmi imaginez cum reuşeşte moşu să intre într-un apartament de bloc lipsit de horn. Poate că este vorba de o complicitate părintească sau poate bate la uşă atunci când copiii sunt prea adormiţi ca să îl mai audă sau poate se strecoară imaterial pe sub uşă. Şi, astfel, din gând în gând, adorm cu un zâmbet nerăbdător pe faţă dorindu-mi ca noaptea să treacă mai repede.

Am vrut odată să îl pândesc, voiam să îl văd, să îi mulţumesc, voiam să trag un ochi prin sacul cu bunătăţi, să îmi aleg cu mâna mea dorinţele. Am vrut, dar mi s-a spus că moşu’ nu vine la copiii care nu cred şi care vor să îl aştepte treji până în zori de zi. Mi s-a spus că are trac şi că nu se arată în public, că doar părinţii îl văd, atunci când se duc să îi spună ce-şi doresc cei mici. Aşa că l-am lăsat să îşi vadă de treaba lui, ştiam că va veni, ştiam că am fost cuminte, aşa că am închis ochii şi am crezut.

Noaptea se scurge printre ace de ceasornic, neobişnuit de caldă şi senină şi totuşi apăsătoare. Mi-am lăsat adidaşii la intrare, aşteaptă visurile de altă dată, strălucirea zglobie din ochii copilului de atunci şi bucuria descoperirii unei noi dorinţe împlinite. Este mult prea târziu. Din spatele unui pahar de bere şi a unei scrumiere pline realizez că ora de culcare s-a scurs de mult. Vreau să îl pândesc, vreau să trag un ochi prin sacul de bunătăţi, să îmi aleg cu mâna mea încă o clipă de naivitate. Vreau, dar ştiu că moşu’ nu vine la cei care nu mai cred…

Be First to Comment

Leave a Reply