Perna mea, atât de jegoasă sub greutatea gândurilor ce le aștern în fiecare seară asupra ei stă neclintită în lumina slabă a becului. Un testament al murdăriei inerte al puseurilor nocturne lipsite de substanță și totuși atât de pline de speranțe noi. Am strâns-o cât am putut de tare aseară, între ghearele hulpave ce-mi păreau atât de mari, atât de neîngrijite în căutarea unui punct de sprijin în calea șiragului necontenit de viziuni macabre… ale unui viitor atât de sumbru și lipsit de orice noimă.
Am deschis ochii brusc… mari ca ai unui bebeluș căutând figura maternă de care să-și anine existența precară. Am auzit un urlet mut din toți rărunchii, din tot pieptul, o râgâitură perversă a nevoii avide de o mână, un zâmbet, o privire, dar nimic… Am descoperit în jurul meu doar întuneric, iar în întuneric doar necunoscut. Mi-aș fi dorit o rază de soare și chipul tău acolo să îmi arate că nu m-am înșelat, că încă poți să înțelegi lucruri elementare, că încă te mai poți uita în ochii mei și cu apreciere, nu doar cu o autoritate dezarmantă. Dar întunericul m-a înecat, am întins mâna după ajutor, am vrut să trag o gură de aer, dar am murit sufocat încă odată sub presiunea hidrostatică, mereu apăsătoare, mereu nemiloasă, mereu impersonală…
M-am zgăriat pe un ochi să văd dacă mai simt, am simțit corneea cedând sub marginea tăioasă, am văzut delirul incapacității de a mai distinge formele, de a observa viața. Am auzit scârțâitul dureros al zgârieturii despicând liniștea. M-a durut… Am simțit că simt simțirea, durerea, incapacitatea. Și am adormit, așternând peste întuneric și mai mult întuneric, mișcându-mi ochii rapid, agitat, neliniștit pe sub pleoape mai grele decât plumbul visurilor mele. Mi-am simțit stomacul cedând sub greutate, durându-mă, înjunghiindu-mă și totuși mă simțeam în siguranță. Acolo, în micul meu colț de întuneric, fără o mână întinsă, fără o voce care să-mi ghideze pașii nesiguri, fără tine.
Doar un vis, atât a fost, o secundă de nebunie inertă, o escapadă masochistă din mijlocul sentimentelor de incapacitate. Mă simt slab, mă simt îngreunat îmi simt mușchii încordați într-un tetanos dureros, complet, perpetuu încercând să ducă tot ceea ce pare atât de ușor de dus. Și știu că dacă ar exista în mine și cea mai vagă urmă de credință în supranatural, aș urla în agonie după înger-îngerașul meu așa cum am fost învățat odată să o fac pentru a mă simți în siguranță. Dar nu există… știu că pentru a-mi duce crucea și a o urca pe Golgota aspirațiilor mele trebuie să fiu tare și trebuie să îmi găsesc îngerul pângărit în laicitate care să mă ajute să o fac, pentru că divinitatea îmi este străină. Vreau doar un cuvânt, doar o mână, doar un gând ca să pot merge mai departe. Iar acum aștept și-mi sorb picăturile de sânge de pe firul ierbii ca să-mi potolesc setea avidă de susținere și teama cruntă de singurătate… Aștept ca sângele să se facă apă…
Be First to Comment