Declic masochist

Perna mea, atât de jegoasă sub greutatea gândurilor ce le aÅŸtern în fiecare seară asupra ei stă neclintită în lumina slabă a becului. Un testament al murdăriei inerte al puseurilor nocturne lipsite de substanţă ÅŸi totuÅŸi atât de pline de speranÅ£e noi. Am strâns-o cât am putut de tare aseară, între ghearele hulpave ce-mi păreau atât de mari, atât de neîngrijite în căutarea unui punct de sprijin în calea ÅŸiragului necontenit de viziuni macabre… ale unui viitor atât de sumbru ÅŸi lipsit de orice noimă.

Am deschis ochii brusc… mari ca ai unui bebeluÅŸ căutând figura maternă de care să-ÅŸi anine existenÅ£a precară. Am auzit un urlet mut din toÅ£i rărunchii, din tot pieptul, o râgâitură perversă a nevoii avide de o mână, un zâmbet, o privire, dar nimic… Am descoperit în jurul meu doar întuneric, iar în întuneric doar necunoscut. Mi-aÅŸ fi dorit o rază de soare ÅŸi chipul tău acolo să îmi arate că nu m-am înÅŸelat, că încă poÅ£i să înÅ£elegi lucruri elementare, că încă te mai poÅ£i uita în ochii mei ÅŸi cu apreciere, nu doar cu o autoritate dezarmantă. Dar întunericul m-a înecat, am întins mâna după ajutor, am vrut să trag o gură de aer, dar am murit sufocat încă odată sub presiunea hidrostatică, mereu apăsătoare, mereu nemiloasă, mereu impersonală…

M-am zgăriat pe un ochi să văd dacă mai simt, am simÅ£it corneea cedând sub marginea tăioasă, am văzut delirul incapacităţii de a mai distinge formele, de a observa viaÅ£a. Am auzit scârţâitul dureros al zgârieturii despicând liniÅŸtea. M-a durut… Am simÅ£it că simt simÅ£irea, durerea, incapacitatea. Åži am adormit, aÅŸternând peste întuneric ÅŸi mai mult întuneric, miÅŸcându-mi ochii rapid, agitat, neliniÅŸtit pe sub pleoape mai grele decât plumbul visurilor mele. Mi-am simÅ£it stomacul cedând sub greutate, durându-mă, înjunghiindu-mă ÅŸi totuÅŸi mă simÅ£eam în siguranţă. Acolo, în micul meu colÅ£ de întuneric, fără o mână întinsă, fără o voce care să-mi ghideze paÅŸii nesiguri, fără tine.

Doar un vis, atât a fost, o secundă de nebunie inertă, o escapadă masochistă din mijlocul sentimentelor de incapacitate. Mă simt slab, mă simt îngreunat îmi simt muÅŸchii încordaÅ£i într-un tetanos dureros, complet, perpetuu încercând să ducă tot ceea ce pare atât de uÅŸor de dus. Åži ÅŸtiu că dacă ar exista în mine ÅŸi cea mai vagă urmă de credinţă în supranatural, aÅŸ urla în agonie după înger-îngeraÅŸul meu aÅŸa cum am fost învăţat odată să o fac pentru a mă simÅ£i în siguranţă. Dar nu există… ÅŸtiu că pentru a-mi duce crucea ÅŸi a o urca pe Golgota aspiraÅ£iilor mele trebuie să fiu tare ÅŸi trebuie să îmi găsesc îngerul pângărit în laicitate care să mă ajute să o fac, pentru că divinitatea îmi este străină. Vreau doar un cuvânt, doar o mână, doar un gând ca să pot merge mai departe. Iar acum aÅŸtept ÅŸi-mi sorb picăturile de sânge de pe firul ierbii ca să-mi potolesc setea avidă de susÅ£inere ÅŸi teama cruntă de singurătate… AÅŸtept ca sângele să se facă apă…

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *