Declic masochist

Perna mea, atât de jegoasă sub greutatea gândurilor ce le aştern în fiecare seară asupra ei stă neclintită în lumina slabă a becului. Un testament al murdăriei inerte al puseurilor nocturne lipsite de substanţă şi totuşi atât de pline de speranţe noi. Am strâns-o cât am putut de tare aseară, între ghearele hulpave ce-mi păreau atât de mari, atât de neîngrijite în căutarea unui punct de sprijin în calea şiragului necontenit de viziuni macabre… ale unui viitor atât de sumbru şi lipsit de orice noimă.

Am deschis ochii brusc… mari ca ai unui bebeluş căutând figura maternă de care să-şi anine existenţa precară. Am auzit un urlet mut din toţi rărunchii, din tot pieptul, o râgâitură perversă a nevoii avide de o mână, un zâmbet, o privire, dar nimic… Am descoperit în jurul meu doar întuneric, iar în întuneric doar necunoscut. Mi-aş fi dorit o rază de soare şi chipul tău acolo să îmi arate că nu m-am înşelat, că încă poţi să înţelegi lucruri elementare, că încă te mai poţi uita în ochii mei şi cu apreciere, nu doar cu o autoritate dezarmantă. Dar întunericul m-a înecat, am întins mâna după ajutor, am vrut să trag o gură de aer, dar am murit sufocat încă odată sub presiunea hidrostatică, mereu apăsătoare, mereu nemiloasă, mereu impersonală…

M-am zgăriat pe un ochi să văd dacă mai simt, am simţit corneea cedând sub marginea tăioasă, am văzut delirul incapacităţii de a mai distinge formele, de a observa viaţa. Am auzit scârţâitul dureros al zgârieturii despicând liniştea. M-a durut… Am simţit că simt simţirea, durerea, incapacitatea. Şi am adormit, aşternând peste întuneric şi mai mult întuneric, mişcându-mi ochii rapid, agitat, neliniştit pe sub pleoape mai grele decât plumbul visurilor mele. Mi-am simţit stomacul cedând sub greutate, durându-mă, înjunghiindu-mă şi totuşi mă simţeam în siguranţă. Acolo, în micul meu colţ de întuneric, fără o mână întinsă, fără o voce care să-mi ghideze paşii nesiguri, fără tine.

Doar un vis, atât a fost, o secundă de nebunie inertă, o escapadă masochistă din mijlocul sentimentelor de incapacitate. Mă simt slab, mă simt îngreunat îmi simt muşchii încordaţi într-un tetanos dureros, complet, perpetuu încercând să ducă tot ceea ce pare atât de uşor de dus. Şi ştiu că dacă ar exista în mine şi cea mai vagă urmă de credinţă în supranatural, aş urla în agonie după înger-îngeraşul meu aşa cum am fost învăţat odată să o fac pentru a mă simţi în siguranţă. Dar nu există… ştiu că pentru a-mi duce crucea şi a o urca pe Golgota aspiraţiilor mele trebuie să fiu tare şi trebuie să îmi găsesc îngerul pângărit în laicitate care să mă ajute să o fac, pentru că divinitatea îmi este străină. Vreau doar un cuvânt, doar o mână, doar un gând ca să pot merge mai departe. Iar acum aştept şi-mi sorb picăturile de sânge de pe firul ierbii ca să-mi potolesc setea avidă de susţinere şi teama cruntă de singurătate… Aştept ca sângele să se facă apă…

Be First to Comment

Leave a Reply