Încă un an

S-au dus foile din calendar, iar zăpada încă se lasă aşteptată. Frigul de afară aduce o miasmă înşelătoare de iarnă. Şi totuşi mai sunt două zile până la finalul anului, două zile până când toţi ne vom putea minţi cu iluzia că problemele noastre au rămas problema anului ce a trecut şi că ne înscriem într-un nou capitol, curat, imaculat, mai plini de energie şi de speranţe. Dar înainte să pot da pagina şi să încep să scriu trebuie să mă gândesc mai bine la tot ce a fost, la cum am evoluat, dacă am evoluat, la ce aş putea face să mă sustrag cercurilor vicioase în care m-am complăcut. Trebuie să pot porni la drum cu mintea limpede şi împăcată conştient în acelaşi timp de schimbările pe care trebuie să le fac pentru a nu mă înscrie pe o curbă descendentă.

Anul care a trecut a fost un an greu, un an al adaptării, al transformărilor. O facultate nouă, un set nou de cunoştinţe de acumulat, un întreg univers nou de cucerit. Am păşit cu încredere şi cu un scop clar, acela de a încerca să îmi împlinesc un vis, de a scăpa din cercul vicios al complacerii în situaţii care nu îmi aduc satisfacţie pe toate nivelele. Şi a fost bine, o nouă poftă de viaţă mi-a fost insuflată, am căpătat forţe noi şi m-am simţit în stare să cuceresc lumea pentru că totul merge altfel în momentul în care faci lucruri care îţi plac.

Mi-am redescoperit totodată pofta de a îmi împărtăşi gândurile în scris cum o făceam odată. Aproape că uitasem ce înseamnă cu adevărat să scrii sub impulsul sentimentului, să laşi cuvintele să curgă dând o formă concretă unor trăiri lăuntrice. Simţeam că am pierdut puterea asupra cuvântului, că am uitat cum să îl controlez, să îl ţin în frâu, să îl modelez după cum doresc. Şi încă nu mă simt complet stăpân pe acesta, dar probabil cu timpul voi reuşi să îl subjug voinţei mele din nou. Am încercat şi încerc să redescopăr plăcerile lecturii, să redescopăr puterea creatoare a cuvintelor aşternute de cei care ştiu cu adevărat să zămislească universuri veridice, să dea glas unor idei, să aducă la viaţă personaje şi personalităţi cu care să pot simpatiza, cu care să mă pot identifica. Uitasem cum este să visezi alături de acestea, să trăieşti odată cu ele, să simţi odată cu ele şi să fii izbit de puterea revelatorie ale unor situaţii.

Anul care a trecut am încercat să redescopăr iubirea şi am eşuat mizerabil. Poate că alegerile mele au fost dintre cele mai impulsive şi mai prost calculate sau poate pur şi simplu a trebuit să simt laţul karmei strângându-se un pic în jurul gâtului amintindu-mi că nimic în viaţă nu este gratuit, că toate relele se plătesc mai devreme sau mai târziu. Am simţit cum este să fii dat cu capul de caldarâm şi să îţi pierzi puterea de coordonare, stima de sine şi încrederea în propriile capacităţi. Şi poate asta m-a transformat şi mai mult într-o fiinţă avidă de reconfirmare. Mai mult ca sigur că din unele privinţe cel ce sunt acum nu sunt cel care eram şi sunt un produs al acelei contuzii dure ale cărei efecte se mai resimt şi pe care o aştept să se vindece. Nu am fost niciodată un om slab, mi-am asumat mereu greşelile şi am mers mai departe învăţând din ele. Am fost mereu un om care a pus preţ pe sentimente, dar care s-a lăsat doar foarte rar pradă patetismului afectiv. Şi totuşi am rămas ştirbit, şifonat, sensibil şi nesigur, poate pentru că a fost o lovitură puternică sau poate că pur şi simplu există o limită în toate.

Mi s-a mai dat, totuşi, o şansă. O şansă pe care încerc din răsputeri să nu o ratez din cauza efectelor trecutului. Dar învăţ, încet-încet, să iubesc din nou aşa cum trebuie, să tratez cu respect, să încerc să înţeleg, să realizez că nu pot lua pe nimeni de-a gata şi că trebuie să depun mai mult efort, nu doar să fiu doar sclavul unui sentiment pe care să sper că celălalt îl va împărtăşi în timp ce eu mă scufund într-o mare de patetism de lirism închipuit. Nu merge aşa şi realizez asta. Realizez că nu toţi suntem la fel şi fiecare îşi manifestă afecţiunea în felul lor, realizez că unii oameni au nevoie de spaţiu, că manifestările de afecţiune constante nu sunt pe gustul tuturor şi că insecuritatea nu face decât să genereze repulsie şi distanţă. A durat ceva, dar sunt convins că totul va fi bine şi că urmele experienţelor din această vară se vor risipi lăsându-mă în urmă doar pe mine, cel ce am fost şi care sunt cu adevărat. Şi tot ce sper este să nu fie prea târziu…

M-am lăsat pradă unei superficialităţi pe care conştientizând-o mă doare. Pentru că nu sunt eu acela. Şi ştiu că trebuie să mă adun din ruinele lipsei mele de voinţă şi putere şi să încep din nou să muncesc spre a îmi recrea universul pe care îl doresc, la care visez. Nimeni nu mă va ţine de mână în timp ce îmi lamentez eşecurile şi sunt conştient de asta. Este momentul să ridic ochii din ţărână şi să privesc din nou spre răsărit pentru că viaţa merge înainte iar eu trebuie să îi ţin piept. Nu vreau să fiu doar un val care se izbeşte insistent de aceeaşi faleză risipindu-se în patru zări, vreau să fiu acel val care acoperă şi cucereşte ţărmul, acel val care distruge cocioabele trecutului în calea lui lăsând loc pentru nou.

Be First to Comment

Leave a Reply