O piatră și un clopoțel

Întinsă pe o dală ce marca marginea locului de joacă fetița privea în sus cu o figură afectată. Lângă ea un băiețel îi palpa abdomenul și o întreba unde o doare. Avea un clopoțel prins cu o bucată de ață de cusut pe care o furase de la mama lui cu care ausculta bătăile imaginare ale inimii ei. Îi prescrise un tratament pentru o boală inventată. Fetița nu era mulțumită, nu îi plăcea cum sună. Dar se ridică, îi mulțumi și se duse mai incolo. În spatele unei dale ceva mai mari două fete chicoteau în fața unor maldăre de pietricele colorate. Erau adunate în grămăjoare, dupa formă, culoare și mărime. Primiră câteva frunze pe post de bani și îi intinseră bolnavei panaceele căutate. Ea se făcu că le înghite și deodată se simți mai bine. Jocul se terminase și un altul putea să înceapă.

Erau vremurile când orice era posibil, pentru că în colțul nostru de univers totul era posibil. Puterea imaginației ne purta oriunde voiam să ne ducem pentru că nu cunoșteam conceptul de limite. Și de ce l-am fi cunoscut? În fond puteam fi orice ne puteam dori doar cu un fir de ață și un clopoțel, cu câteva frunze și cu câteva pietricele puteam să vindecăm orice boală, să stăvilim orice nevoie. Cu un băț puteam să conducem un regat.

Iar apoi am crescut. Scara blocului, palatul unde sălășluiau regele și prințesa, acum a devenit doar atât: un simplu coridor între sanctuarul frustrărilor noastre și lumea de afară. Și îți amintești cu câtă speranță visai că odată o să fii medic, astronaut, cântăreț faimos sau chiar și vânzător. Vântul vieții te-a purtat departe. Departe de visurile tale, de copilăriile tale. Acum nici nu te mai gândești la ele, probabil le-ai și uitat.

Și totuși ele sunt acolo; nu la fel cum le simțeam atunci, perspectiva noastră complet schimbată, dar ele făcând parte din noi. Pentru că erau niște înclinații cărora nu le-am dat glas, pe care le-am radiat în subconștient. Le-am ignorat și am luat-o pe alte căi. Pentru unii, acele căi s-au transformat în succes și plăcere, pentru alții în cariere și frustrări. Și, totuși, câți dintre noi am învățat să ascultăm chemarea primordială a inocenței copilăriei și să ne agățăm de acel vis până la capăt?

Be First to Comment

Leave a Reply