O piatră şi un clopoţel

Întinsă pe o dală ce marca marginea locului de joacă fetiţa privea în sus cu o figură afectată. Lângă ea un băieţel îi palpa abdomenul şi o întreba unde o doare. Avea un clopoţel prins cu o bucată de aţă de cusut pe care o furase de la mama lui cu care ausculta bătăile imaginare ale inimii ei. Îi prescrise un tratament pentru o boală inventată. Fetiţa nu era mulţumită, nu îi plăcea cum sună. Dar se ridică, îi mulţumi şi se duse mai incolo. În spatele unei dale ceva mai mari două fete chicoteau în faţa unor maldăre de pietricele colorate. Erau adunate în grămăjoare, dupa formă, culoare şi mărime. Primiră câteva frunze pe post de bani şi îi intinseră bolnavei panaceele căutate. Ea se făcu că le înghite şi deodată se simţi mai bine. Jocul se terminase şi un altul putea să înceapă.

Erau vremurile când orice era posibil, pentru că în colţul nostru de univers totul era posibil. Puterea imaginaţiei ne purta oriunde voiam să ne ducem pentru că nu cunoşteam conceptul de limite. Şi de ce l-am fi cunoscut? În fond puteam fi orice ne puteam dori doar cu un fir de aţă şi un clopoţel, cu câteva frunze şi cu câteva pietricele puteam să vindecăm orice boală, să stăvilim orice nevoie. Cu un băţ puteam să conducem un regat.

Iar apoi am crescut. Scara blocului, palatul unde sălăşluiau regele şi prinţesa, acum a devenit doar atât: un simplu coridor între sanctuarul frustrărilor noastre şi lumea de afară. Şi îţi aminteşti cu câtă speranţă visai că odată o să fii medic, astronaut, cântăreţ faimos sau chiar şi vânzător. Vântul vieţii te-a purtat departe. Departe de visurile tale, de copilăriile tale. Acum nici nu te mai gândeşti la ele, probabil le-ai şi uitat.

Şi totuşi ele sunt acolo; nu la fel cum le simţeam atunci, perspectiva noastră complet schimbată, dar ele făcând parte din noi. Pentru că erau nişte înclinaţii cărora nu le-am dat glas, pe care le-am radiat în subconştient. Le-am ignorat şi am luat-o pe alte căi. Pentru unii, acele căi s-au transformat în succes şi plăcere, pentru alţii în cariere şi frustrări. Şi, totuşi, câţi dintre noi am învăţat să ascultăm chemarea primordială a inocenţei copilăriei şi să ne agăţăm de acel vis până la capăt?

Be First to Comment

Leave a Reply