Pe uliţe de poveste (I)

Privesc în jurul meu la blocuri galbene de vreme şi de praf, la căsuţe ce zac în paragină, la străzi înguste pe care maşinile circulă pe linia de tramvai, la Grădina Cişmigiu doldora de iarbă verde, de strigăte şi râsete de copii, de liniştea pasului molcom al pensionarilor, de mireasma trandafirie şi calmul îndrăgostiţilor adăpostiţi la umbra bustului lui Creangă, pe o bancă de lemn mucegăit de ploi şi ars de soare. Privesc în jurul meu şi-n fiecare colţ văd umbre de copii ce nu mai sunt, văd prietenii legate, strângeri de mână ce s-au risipit în vadurile istoriei. Sunt atâţia oameni în jurul meu, dar nu pot să umple golul pe care eu îl văd când îmi aduc aminte de micile bucurii trecătoare ale vieţii de copil.

Îmi amintesc de vata cea de zahăr de la chioşcul aproape dărâmat, plin de praf şi pânze de păianjen, acum transformat într-o mini-terasa, îmi amintesc de cele trei gărgăriţe, două roşii, una galbenă care se învârt în hopuri regulate şi-mi injectau atâta adrenalină. Ce mari mi se păreau atunci, ce mici sunt toate acum. Copacii, curţile şi gardurile, hotare de nepătruns, ascunzând mistere impenetrabile şi dând roade speculaţiei copilăreşti. Şi locul nostru de joacă, o mare nesfârşită de pietriş, totul atât de simplu şi nesofisticat îl văd transformat într-un complex modern de lanţuri, leagăne, tobogane şi tunele. Noi nu aveam toate acestea când eram de-o şchioapă, dar cred că a fost mai bine aşa. Şi lacul… Atât de mare, un ocean pentru fantezii preşcolare, adânc, întunecat, misterios acum stă clocit şi îşi petrece veacul şi o cu totul nouă existenţă ca groapă de gunoi.

Băncile, aceleaşi ca şi atunci, testamente ale timpului ce trece, ele îşi amintesc de copiii de ieri, de alaltăieri, de acum zece ani, ele ştiu poveştile tuturor bătrânilor ce vin să-şi odihnească oasele obosite de anii ce-au trecut, dar cu inima pe atât de mare văzându-şi nepoţii ce alergă zglobii prin iarba verde, deşi ştiu că este interzis. Martorii lui Iehova au obosit de mult, scrutând după potenţiali clienţi, împărţind reviste frumos ilustrate de ale căror poze mă minunam de fiecare dată.

Şi ies din parc şi o pornesc agale, prin spatele blocurilor înalte ce stau martore unei jumătăţi de veac de vieţi de oameni ce au venit şi au plecat. Pe străduţa îngustă pe care o cunosc atât de bine merg ca şi acum cincisprezece ani, îndreptându-mă spre grădiniţa ce mi-a ţinut ocupaţi trei ani din viaţă. Ţin minte mirosul lemnos al jucăriilor ţinute în saci de pânză la grămadă pe care de deşertam în fiecare dimineaţă pentru două ore de joacă necontenită, ţin minte poeziile şi cântecelele pe care le cântam, poveştile nemuritoare pe care ni le citea Doamna Educatoare. Ce frumos mirosea Doamna, mereu parfumată şi îmbrăcată elegant, o adevărată doamnă. Şi femeia de serviciu, Flori parcă o chema, atât de blândă şi atât de binevoitoare, atât de calmă şi de bună când copiii veneau la ea să le dea drumul la toaletă. Şi le mai furişa şi câte o bombonică, un gest atât de neînsemnat, dar atât de impresionant pentru un copilaş.

Şi peste tot şi peste toate, casa bunicii, la fel cum o ştiam: mică, mirosind a altă eră. Cu mobilă de lemn masiv, cu telefonul vechi cu roată, acum înlocuit de un mic telefon mobil. Şi acolo stă bunica, pe al ei scaun din bucătărie, sorbindu-şi cafeaua de dimineaţă, pregătind sandvişurile copilului grăbită ca nu cumva să îl întârzie pe micuţ la întâlnirea sa cu colegii şi cu jucăriile, cu poveştile şi poeziile. Privirea ei acum, ca şi atunci, mereu blajină, mereu iubitoare, doi ochi verzi ce mă privesc şi mă inundă cu căldură părintească.

Toate s-au schimbat. Toate s-au micşorat, s-au modernizat, s-au dărâmat, sau au fost roase de cariile anilor, dar privirea Ei a rămas aceeaşi, mereu reconfortantă, mereu liniştitoare, mereu dădătoare de încredere că dragostea unui părinte nu se erodează niciodată. Anii pot dărâma monumente, pot distruge temelii făurite de mâini efemere, dar nu pot niciodată să macine sentimentele primordiale. Şi clipele trec din viitor, prin prezent, în trecut şi totul trece în amintire. Amintiri ce nu se vor pierde niciodată, atâta timp cât este cineva să şi le amintească…

Be First to Comment

Leave a Reply