Pe ulițe de poveste (I)

Privesc în jurul meu la blocuri galbene de vreme și de praf, la căsuțe ce zac în paragină, la străzi înguste pe care mașinile circulă pe linia de tramvai, la Grădina Cișmigiu doldora de iarbă verde, de strigăte și râsete de copii, de liniștea pasului molcom al pensionarilor, de mireasma trandafirie și calmul îndrăgostiților adăpostiți la umbra bustului lui Creangă, pe o bancă de lemn mucegăit de ploi și ars de soare. Privesc în jurul meu și-n fiecare colț văd umbre de copii ce nu mai sunt, văd prietenii legate, strângeri de mână ce s-au risipit în vadurile istoriei. Sunt atâția oameni în jurul meu, dar nu pot să umple golul pe care eu îl văd când îmi aduc aminte de micile bucurii trecătoare ale vieții de copil.

Îmi amintesc de vata cea de zahăr de la chioșcul aproape dărâmat, plin de praf și pânze de păianjen, acum transformat într-o mini-terasa, îmi amintesc de cele trei gărgărițe, două roșii, una galbenă care se învârt în hopuri regulate și-mi injectau atâta adrenalină. Ce mari mi se păreau atunci, ce mici sunt toate acum. Copacii, curțile și gardurile, hotare de nepătruns, ascunzând mistere impenetrabile și dând roade speculației copilărești. Și locul nostru de joacă, o mare nesfârșită de pietriș, totul atât de simplu și nesofisticat îl văd transformat într-un complex modern de lanțuri, leagăne, tobogane și tunele. Noi nu aveam toate acestea când eram de-o șchioapă, dar cred că a fost mai bine așa. Și lacul… Atât de mare, un ocean pentru fantezii preșcolare, adânc, întunecat, misterios acum stă clocit și își petrece veacul și o cu totul nouă existență ca groapă de gunoi.

Băncile, aceleași ca și atunci, testamente ale timpului ce trece, ele își amintesc de copiii de ieri, de alaltăieri, de acum zece ani, ele știu poveștile tuturor bătrânilor ce vin să-și odihnească oasele obosite de anii ce-au trecut, dar cu inima pe atât de mare văzându-și nepoții ce alergă zglobii prin iarba verde, deși știu că este interzis. Martorii lui Iehova au obosit de mult, scrutând după potențiali clienți, împărțind reviste frumos ilustrate de ale căror poze mă minunam de fiecare dată.

Și ies din parc și o pornesc agale, prin spatele blocurilor înalte ce stau martore unei jumătăți de veac de vieți de oameni ce au venit și au plecat. Pe străduța îngustă pe care o cunosc atât de bine merg ca și acum cincisprezece ani, îndreptându-mă spre grădinița ce mi-a ținut ocupați trei ani din viață. Å¢in minte mirosul lemnos al jucăriilor ținute în saci de pânză la grămadă pe care de deșertam în fiecare dimineață pentru două ore de joacă necontenită, țin minte poeziile și cântecelele pe care le cântam, poveștile nemuritoare pe care ni le citea Doamna Educatoare. Ce frumos mirosea Doamna, mereu parfumată și îmbrăcată elegant, o adevărată doamnă. Și femeia de serviciu, Flori parcă o chema, atât de blândă și atât de binevoitoare, atât de calmă și de bună când copiii veneau la ea să le dea drumul la toaletă. Și le mai furișa și câte o bombonică, un gest atât de neînsemnat, dar atât de impresionant pentru un copilaș.

Și peste tot și peste toate, casa bunicii, la fel cum o știam: mică, mirosind a altă eră. Cu mobilă de lemn masiv, cu telefonul vechi cu roată, acum înlocuit de un mic telefon mobil. Și acolo stă bunica, pe al ei scaun din bucătărie, sorbindu-și cafeaua de dimineață, pregătind sandvișurile copilului grăbită ca nu cumva să îl întârzie pe micuț la întâlnirea sa cu colegii și cu jucăriile, cu poveștile și poeziile. Privirea ei acum, ca și atunci, mereu blajină, mereu iubitoare, doi ochi verzi ce mă privesc și mă inundă cu căldură părintească.

Toate s-au schimbat. Toate s-au micșorat, s-au modernizat, s-au dărâmat, sau au fost roase de cariile anilor, dar privirea Ei a rămas aceeași, mereu reconfortantă, mereu liniștitoare, mereu dădătoare de încredere că dragostea unui părinte nu se erodează niciodată. Anii pot dărâma monumente, pot distruge temelii făurite de mâini efemere, dar nu pot niciodată să macine sentimentele primordiale. Și clipele trec din viitor, prin prezent, în trecut și totul trece în amintire. Amintiri ce nu se vor pierde niciodată, atâta timp cât este cineva să și le amintească…

Be First to Comment

Leave a Reply