Am atins sublimul cu tălpile. L-am atins și m-am întors din fața lui pentru că a fost prea bun pentru mine. Am înfulecat din pământul umed ca să îmi potolesc setea… Setea mea nestăvilită de nou, a reatinge iar și iar absolutul. Dar de fiecare dată pământul are un gust din ce în ce mai amar, rădăcinile mâncate sunt din ce în ce mai uscate, mă ustură pe vârful limbi, le scuip, dar cresc la loc. Îmi simt gingiile sângerând, dinții despărțiți violent de buruienile ce cresc. Sămânța lăcomiei încolțită printre lacrimi de sânge îmi dă dureri… Plâng… Cu degetele mâzgălite de noroi caut să le rup din rădăcină, dar mă săgetează o durere difuză, haotică, insuportabilă, urcă pe nervii cranieni pe care îi simt vibrând agitați, conducând obosit impulsuri dureroase, parcă vrând să se desprindă, să îmi iasă pe nas, să mă lase fără simțire…
Tag: <span>sansa</span>
Câte șanse ai să reclădești grădina Babilonului din ruina aridă a deșertului? Câte încercări să rostești incantația exorcizării demonului iubirii? Câte șanse să evadezi din labirintul depresiei până când gheara rece a morții o simți bătându-te parșiv pe umăr? De peretele rece se izbesc zarurile albe de fildeș ale destinului prezicând numeric și rece șansa, norocul de a mai avea ocazia unei încercări sau ghinionul fatidic de a rămâne în întuneric așteptând numerele favorabile. Fiecare mutare, ireversibilă, fiecare calcul, atât de sigur pe moment și totuși atât de imprevizibil, fiecare risc, atât de apăsător.