Pasager (I)

Războiul de ţesut şade uitat într-o cameră de ţară. Acoperit cu un cearşaf alb-gălbui, testament al unor vremuri mai bune, stă erect şi neînsufleţit ca o amintire a zilelor cu soare când bunica, strângându-şi cu un batic moale la spate pletele bălaie de fată tânără se aşeza hotărâtă pe tămburelul ce acum zace în beci fără un picior şi cu mâinile-i bătătorite prin bulgări jilavi de pământ atingea fiecare fir ce trecea prin faţa-i. Împletea o poveste ce-avea să nu moară niciodată, o poveste a firelor ce curg în şiruri paralele, dar prin care se ţes timid imagini şi motive. Firele ce niciodată nu se ating, dar care sunt legate şi interconectate de bumbacuri fine ce se îmbină în idealuri şi scopuri comune, precum destinele atâtor oameni evoluează, se petrec, călătoresc dinspre trecut, prin prezent către viitor într-un ciclu nesfârşit.

Încă odată o rece, dar suavă voce înregistrată anunţă sec: “Atenţie! Se închid uşile!” O femeie împovărată de două sacoşe grele aleargă disperată şi se aruncă între porţile metalice ce se apropie irefutabil ca şi cum viaţa ei ar depinde de acest scurt drum. Ridic privirea din podeaua gri-murdară a metroului şi privesc în juru-mi. Femeia, extenuată de coborâre alertă şi alergătură se aşează pe un scaun şi se închide în sine. În stânga mea două personaje, un băiat şi o fată se amuză copios pe seama săracei femei. “Disperată să prindă metroul! Parcă nu mai venea unul!” Dar poate doamna în cauză avea un loc de muncă la care să întârzie, poate pentru 10 minute de aşteptare şi-ar fi pierdut slujba sau i s-ar fi tăiat din salariu. Ce avea să le spună copiilor acasă atunci când jucăriile ar fi trebuit raţionalizate, când dorinţele lor copilăreşti nu mai puteau fi împlinite? Dar… bogatul nu crede la cel sărac, aşa cum omul fără griji nu crede la cel împovărat. Fiecare secundă contează.

Zăresc priviri pierdute, personaje pasagere pe un drum către o destinaţie incertă. Fiecare spune o poveste, fiecare are un destin şi toate se ţes independent. Sunt sigur că domnişoara de lângă mine ar avea multe de spus despre cum a ajuns să fie pasionată de principiile managementului. Sau femeia cu cei doi copii care tocmai s-a urcat ar avea multe de spus despre ce înseamnă să fii mamă. Cu o privire obosită şi ochi încercănaţi, dar o faţă luminată de mândrie, dragoste şi voioşie îşi priveşte copiii care se înghesuie pe un singur scaun şi se încing într-un joc inconştient. Ce ştiu ei despre ceea ce îi înconjoară? Nu au nicio grijă, nicio decepţie, niciun necaz căci mâna mamei veghează asupra lor, sufletul ei este acolo să preia toată problematica lor existenţială pentru ca ei să poată fi copii.

Un tip foarte strident îmbrăcat scoate un mobil şi dă drumul la o muzică ce îmi zgârie timpanele. Zâmbeşte tâmp şi dă din cap pe un ritm oriental-digitizat, un fel de pre-muzică, pre-culturală şi lipsită de orice urmă de bun simţ. Oamenii îl privesc iritaţi, în timp ce un altul, cu o freză de antenă parabolică şi o cămaşă debordând de prea mult sclipici îl aprobă cu o voce răguşită “Bine, tu, vere! Ce mai zici, boss?” Observ tăcut acest schimb de replici şi cele ce urmează şi realizez futilitatea canalizării atenţiei mele asupra celor doi, precum şi a descrierii interacţiunii lor aici în aceste rânduri. Dar, fără îndoială, sunt sigur că şi povestea vieţii lor ar fi una interesant de urmărit… pe post de experiment ştiinţific referitor la originea subspeciilor.

Şi metroul zboară prin tunele întunecate, ca vântul şi ca gândul, sfidând spaţiul. Ca un purtător al istoriei, metroul veşnic călător cunoaşte destinele a mii de oameni. Le vede zâmbetele şi grimasele, le ascultă conversaţiile, le păstrează gândurile. Metroul poartă între îmbinările-i metalice bucăţi din vieţi ce se dezvoltă şi evoluează paralel, vieţi ce nu se cunosc, ce nu se întretaie, vieţi care se reunesc şi se împreunează, vieţi care se despart, oameni care râd şi se bucură sau oameni care se întorc spre casă cu privirea în pământ. Oameni răpuşi de somn care se îndreaptă către o nouă zi de muncă asiduă, oameni care se întorc satisfăcuţi că acasă îi aşteaptă vocea melodioasă a soţiei şi zâmbetele calde şi vesele ale copiilor, tineri îmbrăcaţi la patru ace mergând emoţionaţi spre interviul ce are să paveze fundaţia viitoarei lor cariere, tinere frumoase şi mirosind a parfumuri ameţitoare îndreptându-se către întâlnirea care ar putea pune baza viitoarei lor familii, sau pur şi simplu oameni fără nicio destinaţie. Iar eu mă îndrept în fiecare dimineaţă către muncă şi stau şi îi privesc pe toţi. Sunt un pasager prin frânturi ale destinelor atâtor oameni şi încerc să le descopăr motivaţia, secretele şi povestea.

Be First to Comment

Leave a Reply