Cerul s-a rupt în două, despărțit de o lance roșiatică. Geamurile întunecate ale blocului alăturat se luminau timid unul câte unul. Dintr-un copac o cioară se ridică săgetând orizontul meu. Îmi încleștez degetele în jurul filtrului de parcă aș vrea să îi storc ultima zvâcnire din viață și îl îndrept fără să mă gândesc de două ori către scrumiera plină. Împreunată cu surorile ei, țigara sfârâie ușor și își dă duhul sub puterea apăsării mele. Iar s-a făcut dimineață. Încă o noapte pe care am pierdut-o făcând naiba știe ce. Nici eu nu mai știu.
Anatomia unei idei Posts
Se aplecă asupra ei și îi șopti câteva cuvinte în ureche. Buzele ei se arcuiră atât de subtil încât o respirație mai puternică le-ar fi putut deranja oricând armonia nocturnă. Nici nu deschise ochi, nici nu zise nimic, doar amorți cu acel zâmbet ca un cocon mustind de fericire. Se întoarse și el pe partea cealaltă și închise ochii, nu înainte de a-și mai verifica odată telefonul mobil așa cum făcea în fiecare seară.
Plouă de două zile legat. De la balcon, Jean vede cum s-a format un mic fluviu care gâdilă cauciucurile mașinilor parcate de-a lungul trotuarului. Acesta curge clipocind frenetic sub greutatea picăturilor de ploaie care îl împlinesc către alte și alte străzi, primind afluenți de prin ganguri și străduțe mai mici, își taie cursul prin munți și văi de beton obosit. Orașul zace neputincios ca un boboc galeș care s-a pierdut de cârd și nici nu mai are puterea să piuie, să-i cheme.
Pășeam prin labirintul amintirilor și m-am pierdut. Nu mai știu de unde am început și am uitat unde vreau să ajung… Dacă vreau să ajung undeva. Pe pereți, răsfirate, poze fără noimă. Mă recunosc în unele, în altele parcă este un alt om. Are ochii mei, da, parcă și ceva din zâmbetul meu de altă dată… Același zâmbet pe care acuma l-am uitat, se pare, și încă nu știu de ce.
ATENÅ¢IE! ACEST ARTICOL CONÅ¢INE SPOILERE!
Moartea face viața să merite trăită. Asta își propune să ne învețe serialul Six Feet Under, probabil unul dintre cele mai bune și mai șocante seriale de dramă făcut vreodată. Stabilindu-și cadrul în sânul unei familii care deține o afacere de servicii funerare, filmul se concentrează pe evoluția personajelor, explorând o gamă foarte largă de situații, de aspecte sociale sau strict personale din viața unui om. Moartea este o stare de fapt ce plutește constant asupra personajelor (principale sau nu), își face simțită iminența de-a lungul serialului și devine o parte integrantă a vieții, niciodată în antiteză cu aceasta, ci mai degrabă complementând-o și dându-i valoare.
Am o oaie roz. Știu, este o alegere ciudată pentru un animal de companie, dar culmea e că ea m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Într-o seară când mă întorceam acasă s-a aciuat pe lângă mine și nu a mai plecat. Mare mi-a fost uimirea când m-am trezit în fața ușii cu o oaie lângă mine. Și încă una roz! Dar nu am putut rezista privirii aceleia tâmpe și ușor zâmbitoare, tipic ovină, așa că am poftit-o să intre în casă.
O masă de lemn obosită de vreme stătea în mijlocul a ceea ce au fost odată patru pereți. Cu picioarele înfundate în molozul din care nu se putea ridica, trona neputincioasă lângă un televizor cu tub răsturnat pe o parte cu ecranul spart. Pe singurul perete care mai stătea în picioare, un tablou strâmb îi era singură priveliște. În jurul ei, pereții dărâmați de la jumătate și un sfert de fereastră trântindu-se violent sub puterea vântului:Â poc! poc! poc!
Lipit de geamul mare din fața magazinului stătea copilul cu ochii holbați la peisajul din vitrină. O casă albă, dărâmată, în mijlocul unui pustiu alb, înconjurată de trei brazi. Mama îl trage de mână vorbindu-i din ce în ce mai răspicat să treacă mai departe. Cu greu îl dezlipi și dispărură printre străduțe.
Rapid au trecut anii… Suntem oameni mari acum, am lăsat în urmă ce au fost anii studenției, bucuria dimineților petrecute la cafea în Jeg, grăbiți să nu ratăm examenul, sandvișurile calde pe care le primeam când dormeam în cămin prefăcându-mă că învăț pentru încă un examen… Încă o dimineață în care primul lucru pe care îl auzeam era tonul acela de alarmă pe care încă îl urăsc.
Ultima țigară se transformă rapid în scrum. Trag cu poftă ultimul fum și o strivesc ca pe atâtea înaintea ei. Scrumiera este plină, ora târzie. Întâmplător, ora de pe pendula veche ce a uitat de mult cum să mai ticăie este cea reală. Afară e frig, zăpadă, liniște. Luminile mai sunt puține și toată lumea pare să fi adormit în așteptarea lui Moș Crăciun.