Casa de hârtie

Lipit de geamul mare din faţa magazinului stătea copilul cu ochii holbaţi la peisajul din vitrină. O casă albă, dărâmată, în mijlocul unui pustiu alb, înconjurată de trei brazi. Mama îl trage de mână vorbindu-i din ce în ce mai răspicat să treacă mai departe. Cu greu îl dezlipi şi dispărură printre străduţe.

Se născuse dintr-o pupă. Îşi desfăcu aripile maiestuos cândva înspre orele dimineţii şi deschise ochii privind în jur. Încă îşi mai amintea orele în care fusese doar o larvă, adunat în colţişorul confortabil împreună cu fraţii lui. Doar doi dintre ei prinseseră aripi, probabil ceva mai devreme pentru că deja explorau încăperea. O rază de lumină se sfia să pătrundă prin plasticul semi-transparent tăiat în forme pătrate.

Era prima oară când descoperea lumina şi ceva din el se simţea atras de ea. Şi totuşi, parcă era încă bine pe jumătate cuibărit în colţul lui. Fraţii lui zburau prin jur şi îl îmbiau să încerce şi el, aşa că îşi arcui picioruşele fragile, iar aripile începură să bată parcă singure. În câteva clipe, se trezi zburând între cei patru pereţi albi cu două ferestre semi-transparente prin care mijeau razele soarelui.

Zbură pentru o perioadă ce părea a fi o viaţă, deşi soarele abia reuşise să urce înspre amiază când căsuţa prinse apă. Se vedea în tavan, simţea vibraţiile picăturilor tremurând temeliile de hârtie. Deodată, o lumină puternică îl orbi. Se retrase într-un colţ umbrit şi privi încercând să îşi dea seama ce se întâmplă. Acoperişul nu mai era acolo, pereţii umezi stând să se dărâme. Nu înţelegea ce este în jurul lui, dar înţelese că este momentul să zboare din calea edificiului ce se dărâma văzând cu ochii. Păcat… Era cald şi bine. Fraţii lui zburaseră de cum se ivise primul semn de lumină, dar el şovăise. Voia să înţeleagă…

Fără timp rămas, se trezi într-o lume plină de posibilităţi, liber dintre cei patru pereţi, dar simţindu-le constant lipsa. În faţa lui era un univers nou, luminos şi abia ce trecuse de amiază. Timp mai era destul. Doi ochi mari, albaştri îl priveau. Sau cel puţin credea că sunt o pereche de ochi. Era o creatură mare, precum nu mai văzuse. Oare îmi vrea binele? Este înfometat? Sau doar curios? Se retrase în zbor şi se ascunse după un colţ umbrit. Era frumos, verde, colorat de mână, era un brad. Dar el nu ştia asta. Nu mai văzuse unul niciodată. Şi chiar dacă l-ar fi văzut ar fi fost prea mare ca să îl cuprindă. Era o musculiţă mică într-un univers mic, într-unul mai mare, într-unul şi mai mare.

Ochii dispărură repede şi în locul lor o mare de culori. Agitaţie. Nişte fiinţe asemănătoare, curios de mari veneau şi plecau, iar printre ele gri. Asfalt rece şi câţiva copaci fără de frunze. Încercă să zboare către ei. Părea că se apropie, dar se izbi cu capul. Privi din nou înainte şi toate acelea erau tot acolo. Mai făcu o încercare şi se izbi din nou de un zid invizibil. Voia atât de tare să ajungă să exploreze, să vadă lumea, să guste aerul curat. Era liber dintre cei patru pereţi ai copilăriei larvare şi totuşi între el şi lumea din jur stătea ceva. Nu îşi dădea seama ce.

Seara se lăsa, soarele deja se ascunsese în spatele blocurilor gri. Vedea că lumea lui se întunecă aşa că îşi luă într-un final inima în dinţi şi îşi urmă fraţii către acea lumină de sus pe care abia acum o observase. Se izbi puternic de o lumină arzătoare şi căzu dobrât. Simţea cum capul său arde, o aripă înnegrită. Se propti în picioruşele sale, dar aripioarele nu mai vroiau să zboare singure. Îşi dădu seama într-un final că noaptea a venit. În mijlocul ruinelor căsuţei de hârtie se întinse. Dacă ar fi avut lacrimi, probabil că ar fi plâns. În jurul lui se făcu întuneric, doar două raze de lumină în faţa-i. Şi acelea se stinseră încet.

Fata cu mâini albe şi unghii roşii mai verifică odată că totul este în regulă. Privi căsuţa nouă pe care o făcuse cu mâna ei ca să o înlocuiasca pe cea veche. Nu dădea bine să ai decoraţiunile stricate în vitrină. Stinse lumina şi trase uşa în spate. Încuie şi se pierdu sub liniştea nopţii printre străduţe.

Be First to Comment

Leave a Reply