Știrea săptămânii a făcut să bubuie presa, rețelele sociale și inimile românilor: Dan Voiculescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu executare într-un dosar care se judecă de 6 ani și care a fost victima a nenumărate amânări în tot acest timp. Detaliile? Irelevante pentru acest articol și, într-adevăr, pentru mulți dintre cei care au urmărit filmul procesului de-a lungul vremii. De fapt, cred că majoritatea celor care acum se bucură sau protestează nu știu foarte bine ce a făcut varanul, dacă și de ce se face vinovat sau nu.
Anatomia unei idei Posts
Ionela era o femeie împlinită. Pe toate planurile. Tot ce avea adunase singură și drumul prin viață tot singură și l-a făcut. Mereu a fost stăpână pe viața ei.
Știu că stăteam odată, demult, cu laptopul în brațe și scriam. Erau alte vremuri, vremuri tulburi ale beatitudinii tinerești, atunci când orice fărâmă de sentiment capătă proporțiile unui univers, atunci când nu învățasem încă prea multe despre gravitația realității. Acea gravitație care te apucă de un picior și te trântește de pământ, care nu se măsoară în Newtoni, ci în numărul de bucățele pe care trebuie să ți le aduni de pe jos ca să redevii întreg. Și niciodată nu reușești să le pui la loc pe toate, mereu lipsesc una-două și le înlocuiești cu altceva, te peticești până ajungi la o vârstă la care arăți ca un munte de plasturi și cusături cu ață albă. Și atunci înveți să îți temperezi visele, să vezi mai de aproape pământul și să te gândești de două ori înainte să te aventurezi din nou în vidul lipsei de discernământ.
Îți rămân în minte clipe din viață când te-ai simțit fericit, inexplicabil de fericit, vezi tu, mai târziu. Mai târziu îți dai seama că acea clipă de fericire și liniște era pândită de necazuri mari, ce nu peste mult aveau să se declanșeze; totuși, păstrezi o amintire bună de- atunci.
Cărți mustind de nostalgia interbelică s-au scris multe, însă puține sunt capabile să captureze atmosfera acelei epoci fascinante așa cum reușește Dimineață pierdută a Gabrielei Adameșteanu. Am luat-o un pic reticent din raft, mai mult curios și fără așteptări înalte, fără a fi citit vreo recenzie sau părere în prealabil, iar până la final m-a prins în mrejele sale cu personaje puternic conturate, cu descrieri amănunțite și o atmosferă mustind de familiaritate.
Nu bătăliile și politicile fac oamenii să evolueze și să fie mai buni. Istoria e scrisă de învingători, iar lumea e trasată de niște copii care au fost prost învățați că dețin ceva. Dragostea schimbă lumea, prietene, doar ea. Cu fiecare invenție și mașinărie nouă. Cu fiecare poezie și gând de amor. Cu fiecare cântec și dans. Cu fiecare vers rostit în șoaptă. Asta facem noi, artiștii, definim și căutăm mereu să ajungem înăuntrul oamenilor și să scoatem din ei adevărul.
Am apucat curios din raft cartea Zaraza de Andrei Ruse. Pe de o parte aveam poftă de o legendă savuroasă a Bucureștilor de altă dată, pe de alta voiam să văd încă o interpretare a vieții simbolului acelor vremuri apuse, Cristian Vasile, regele tango-ului, al scenei interbelice și amorez proclamat a misterioasei Zaraza, iubirea pe care i-au atribuit-o nenumărate legende urbane care încă dăinuie acum, în secolul XXI.
Astăzi te-am văzut după multe zile de gânduri răzlețe, de stat imaginându-mi ce-ar fi fost dacă totul ar fi decurs altfel. Erai în fața mea, erai tu și doar tu. În spatele unei măști ieftine mi-am ascuns nevoia de a te mai lua odată de mână, de a te strânge la piept și de a-mi aminti de serile petrecute împreună. Dar nu am avut curaj, îmi este teamă. Îmi este teamă să nu o iau iar de la capăt, îmi este teamă să nu intru iarăși în același cerc vicios. Å¢i-am cerut mai mult decât îmi poți da sau decât crezi tu că îmi poți da și totuși… Totuși când te-am văzut în fața ușii aș fi vrut să te opresc, dar nu am știut cum… Aș mai fi vrut să te sărut odată, să te mai simt măcar pentru câteva secunde cum te-am simțit în acest timp pe care l-am petrecut împreună. Paharul tău mă veghează, gol, de pe masă, amintindu-mi că poate n-ar fi trebuit să mă ascund…
Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.
În ultima săptămână am luat o gură de aer. M-am așezat la o masă pe plajă în Vama Veche, am tras adânc aer în piept și bere din doză și m-am apucat de citit. M-am așezat pe scaun în metrou sau m-am apucat cu o mână de o bară și m-am lăsat pradă unei discuții însuflețite. Pentru că asta este cartea Cimitirul a lui Adrian Teleșpan: o lungă discuție tête-à -tête cu un personaj urban atât de atipic și, totuși, atât de familiar. O lungă lecție de filozofie urbană și nu numai, îmbrăcată într-o glazură savuroasă, de un bun gust relativ, la fel ca berea pe care o mestecam între dinți în timp ce ceața învăluia plaja, iar vraja mă învăluia pe mine.
Întinsă pe o dală ce marca marginea locului de joacă fetița privea în sus cu o figură afectată. Lângă ea un băiețel îi palpa abdomenul și o întreba unde o doare. Avea un clopoțel prins cu o bucată de ață de cusut pe care o furase de la mama lui cu care ausculta bătăile imaginare ale inimii ei. Îi prescrise un tratament pentru o boală inventată. Fetița nu era mulțumită, nu îi plăcea cum sună. Dar se ridică, îi mulțumi și se duse mai incolo. În spatele unei dale ceva mai mari două fete chicoteau în fața unor maldăre de pietricele colorate. Erau adunate în grămăjoare, dupa formă, culoare și mărime. Primiră câteva frunze pe post de bani și îi intinseră bolnavei panaceele căutate. Ea se făcu că le înghite și deodată se simți mai bine. Jocul se terminase și un altul putea să înceapă.
M-am chinuit cu greu să îndes bicicleta în liftul mic și bătrân, dar am reușit, înghesuindu-mă printre uși și ghidon. Am ajuns în fața blocului trăgând-o după mine și m-am urcat pe șaua nu foarte comfortabilă. Am tras adânc în piept și într-o suflare piciorul meu a apăsat pe pedală. Am inhalat mirosul citadin cu toată ființa mea, acel miros specific de carburant, ciment și flori de primăvară.
Deci… Cum ziceai că te cheamă? Mă întrebă privindu-mă cu ochi goi, dar cu un zâmbet cald, afecțios.
Alin sunt. V-am fost elev acum zece ani, dom’ profesor. Am venit să văd ce mai faceți și să o văd și pe doamna profesoară. I-am răspuns zâmbindu-i înapoi cu afecțiune. Cred că mi-a scăpat și o expresie ușor compătimitoare.