Postapocaliptic

O masă de lemn obosită de vreme stătea în mijlocul a ceea ce au fost odată patru pereţi. Cu picioarele înfundate în molozul din care nu se putea ridica, trona neputincioasă lângă un televizor cu tub răsturnat pe o parte cu ecranul spart. Pe singurul perete care mai stătea în picioare, un tablou strâmb îi era singură privelişte. În jurul ei, pereţii dărâmaţi de la jumătate şi un sfert de fereastră trântindu-se violent sub puterea vântului: poc! poc! poc!

Canapeaua ruptă abia o mai recunoştea. Zăcea ruptă în două, cu maţele albe, pufoase pe afară şi husa jerpelită. Un picup vechi învârtea un disc strâmb, blocat cu insistenţă pe acelaşi pasaj: Maybe! Maybe! Maybe… Un concert repetitiv cu care deja se obişnuise în cele câteva ore care trecuseră de când cerul se făcuse alb. Un alb atât de pur, atât de încins şi orbitor. Răsunetul demonic zgudui pereţii, sparse geamurile. Dacă nu ar fi avut patru picioare, probabil că s-ar fi clătinat şi s-ar fi prăbuşit. Dacă ar fi avut urechi, probabil încă ar fi simţit ţiuitul insistent de după explozie.

Pe masă stătea un aparat foto vechi îngreunat de praf. Cu lentila acoperită, privind uşor către podea, zăcea neputincios. Nu a văzut nimic şi îi părea rău. Dacă nu ar fi avut capacul ce-i întuneca zarea, probabil ar fi fost şi el părtaş la evenimentul catastrofic. Ar fi văzut ceva, ar fi avut ce povesti. Se simţea inutil, auzise totul în jurul lui, dar nu ştia ce s-a întâmplat. Şi totuşi simţea că s-a întâmplat ceva mare.

Capacul din spate era deschis, filmul voalat. Poate e mai bine că a trăit cu ochii închişi prin tot fără să îi pară rău că nu a putut să reţină nimic. Memoria unui eveniment magnific, pe veci pierdută în uitare. Trecuseră câteva ore, dar parcă erau o veşnicie. Nicio mişcare, nicio voce, nimic, doar trosnitul ferestrei şi discul acela blestemat. De obicei, casa începea să se umple de forfotă şi zumzet, iar acum totul părea atât de calm: mormântal, terifiant. Dacă ar avut suflet, poate ar fi simţit teamă, singurătate. Dacă ar fi avut picioare, probabil s-ar fi proptit în ele şi ar fi plecat în recunoaştere. Dacă ar fi avut mâini, probabil şi-ar fi dat capacul jos ca să mai poată privi odată lumea din jurul lui.

O zguduire uşoară îi făcu lentilele să vibreze în obiectiv. Capacul, prins prost, se desprinse şi căzu. Văzu… Un alb copleşitor şi apoi totul prinse culoare. Îi părea rău că îşi dorise să privească. Îi era bine în întunericul şi ignoranţa sa. Lângă canapea, un om întins pe spate, cu o privire goală şi o figură cauterizată. Parcă îl cunoştea de undeva. Parcă îl mai văzuse.

Vântul bătea, iar cerul era de un roşu aprins, soarele se ascundea sub orizonturi luându-şi ultimul adio de la umanitate. Din perete se desprinse fără avertizare o bucată şi căzu spărgându-se în fărâmituri şi praf: trosc! Un sfert de fereastră se trântea violent sub puterea vântului: poc! poc! poc! Picupul învârtea acelaşi disc strâmb, blocat cu insistenţă pe acelaşi pasaj ce se pierdea în ecouri peste ruine: Maybe! Maybe! Maybe…

Be First to Comment

Leave a Reply