Pulbere de ceaţă

Deci… Cum ziceai că te cheamă? Mă întrebă privindu-mă cu ochi goi, dar cu un zâmbet cald, afecÅ£ios.

Alin sunt. V-am fost elev acum zece ani, dom’ profesor. Am venit să văd ce mai faceÅ£i ÅŸi să o văd ÅŸi pe doamna profesoară. I-am răspuns zâmbindu-i înapoi cu afecÅ£iune. Cred că mi-a scăpat ÅŸi o expresie uÅŸor compătimitoare.

Ah… Åži se lăsă o liniÅŸte apăsătoare. Doamna profesoară este la spital. S-a dus să îşi facă un control. BătrâneÅ£ile… Åžtii cum e.

Da, văd cum e, gândii eu, dar nu am spus nimic. Mă fixase cu privirea, cu expresia neschimbată. Totul mirosea a vechi, stăteam la masa îmbătrânită cu faţă de masă roÅŸie ÅŸi catifelată, un pic roasă de moliile necruţătoare ale anilor ce s-au scurs. Biblioteca mare, din lemn masiv ce suporta asupra ei nenumărate cărÅ£i de matematică stătea gârbovită ÅŸi emana un miros de lemn vechi cu care mă obiÅŸnuisem ÅŸi acum zece ani când veneam aici în fiecare săptămână. Eram un copil, ce abia aÅŸtepta să intre în viaţă. ÃŽnvăţam matematică în camera de zi, pe o masă masivă cu un geam de sticlă. Dom’ profesor stătea în capul mesei, eu pe o latură, lângă el. Dintotdeauna fusese un om blând, care Å£inea la copii ÅŸi se vedea. Aici am învăţat geometrie ÅŸi algebră, aici am servit de câteva ori ghiudem de casă ÅŸi castraveciori bulgăreÅŸti muraÅ£i care erau atât de buni… DeÅŸi veneam în fiecare săptămână ca să învăţ, de fiecare dată mă simÅ£eam ca în vacanţă la bunici.

Încă îmi amintesc când mi-aţi dat castraveciori bulgăreşti. A fost cea mai frumoasă şedinţă de meditaţii din viaţa mea, m-am trezit spunându-i. Nu ştiu de ce, dar simţeam nevoia să tai un pic tăcerea apăsată de uitare.

Mă privea cu afectivitate. Da, îmi amintesc. Era prima oară când am făcut, doamna profesoară era foarte mândră de ei. Chipul său se luminase mai mult, iar ochii îi sticleau cu patima amintirii.

Tăcerea urmă din nou, în timp ce mi-am învârtit ochii peste pereÅ£i. Domnul profesor stătea pe o canapea ÅŸi acum privea ÅŸi el camera cu fascinaÅ£ie de parcă tocmai o descoperise. Părea fericit, situat undeva între siguranÅ£a familiarităţii ÅŸi bucuria descoperirii. ÃŽÅŸi întoarse ochii către mine. Redeveniseră goi. Deci… Cum ziceai că te cheamă?

Alin sunt. V-am fost elev şi dumneavoastră şi doamnei profesoare acum zece ani. I-am zis iarăşi calm.

Doamna profesoară este la spital, la un control. BătrâneÅ£ile… Åžtii cum e. Nu ÅŸtiu dacă ajunge prea curând. PoÅ£i să îţi scrii, te rog, numele pe foaia aia? Că eu sunt bătrân ÅŸi mai uit. Scrie-Å£i numele ÅŸi un număr de telefon ÅŸi o să îi spun să te sune. Mi-a zis uÅŸor pierdut. Mă privea iarăşi cu ochi goi, dar cu acelaÅŸi zâmbet cald ÅŸi afecÅ£ios, într-o perpetuă nedumerire asupra scopului meu în acea casă ÅŸi totuÅŸi atât de bucuros că am venit.

Am luat un pix şi mi-am scris numele şi numărul de telefon pe foaie. Nu puteam să nu mă gândesc la doamna profesoară şi gât de greu trebuie să îi fie. În fiecare zi, aceeaşi redescoperire a tot ceea ce a fost şi în fiecare zi acel alunecuş inexorabil către uitare. Doi oameni care au împărţit tot ce au avut: amintiri, vorbe, iubire şi doi copii, toate acum fantasme pasagere ale ceţii.

M-am ridicat într-un târziu ÅŸi am plecat dând mâna cu dom’ profesor ÅŸi urându-i de bine. Åžtiam că probabil va uita să îi arate hârtia soÅ£iei, dar nu eram nervos pe el. Åžtiam că undeva în adâncuri, în spatele retinelor neputincioase ale ochilor minÅ£ii eram ÅŸi eu pierdut printre multe alte amintiri ÅŸi multe alte feÅ£e care deveneau difuze sub lacrimile bătrâneÅ£ii pe umerii căreia apasă uitarea.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *