Pulbere de ceaţă

Deci… Cum ziceai că te cheamă? Mă întrebă privindu-mă cu ochi goi, dar cu un zâmbet cald, afecţios.

Alin sunt. V-am fost elev acum zece ani, dom’ profesor. Am venit să văd ce mai faceţi şi să o văd şi pe doamna profesoară. I-am răspuns zâmbindu-i înapoi cu afecţiune. Cred că mi-a scăpat şi o expresie uşor compătimitoare.

Ah… Şi se lăsă o linişte apăsătoare. Doamna profesoară este la spital. S-a dus să îşi facă un control. Bătrâneţile… Ştii cum e.

Da, văd cum e, gândii eu, dar nu am spus nimic. Mă fixase cu privirea, cu expresia neschimbată. Totul mirosea a vechi, stăteam la masa îmbătrânită cu faţă de masă roşie şi catifelată, un pic roasă de moliile necruţătoare ale anilor ce s-au scurs. Biblioteca mare, din lemn masiv ce suporta asupra ei nenumărate cărţi de matematică stătea gârbovită şi emana un miros de lemn vechi cu care mă obişnuisem şi acum zece ani când veneam aici în fiecare săptămână. Eram un copil, ce abia aştepta să intre în viaţă. Învăţam matematică în camera de zi, pe o masă masivă cu un geam de sticlă. Dom’ profesor stătea în capul mesei, eu pe o latură, lângă el. Dintotdeauna fusese un om blând, care ţinea la copii şi se vedea. Aici am învăţat geometrie şi algebră, aici am servit de câteva ori ghiudem de casă şi castraveciori bulgăreşti muraţi care erau atât de buni… Deşi veneam în fiecare săptămână ca să învăţ, de fiecare dată mă simţeam ca în vacanţă la bunici.

Încă îmi amintesc când mi-aţi dat castraveciori bulgăreşti. A fost cea mai frumoasă şedinţă de meditaţii din viaţa mea, m-am trezit spunându-i. Nu ştiu de ce, dar simţeam nevoia să tai un pic tăcerea apăsată de uitare.

Mă privea cu afectivitate. Da, îmi amintesc. Era prima oară când am făcut, doamna profesoară era foarte mândră de ei. Chipul său se luminase mai mult, iar ochii îi sticleau cu patima amintirii.

Tăcerea urmă din nou, în timp ce mi-am învârtit ochii peste pereţi. Domnul profesor stătea pe o canapea şi acum privea şi el camera cu fascinaţie de parcă tocmai o descoperise. Părea fericit, situat undeva între siguranţa familiarităţii şi bucuria descoperirii. Îşi întoarse ochii către mine. Redeveniseră goi. Deci… Cum ziceai că te cheamă?

Alin sunt. V-am fost elev şi dumneavoastră şi doamnei profesoare acum zece ani. I-am zis iarăşi calm.

Doamna profesoară este la spital, la un control. Bătrâneţile… Ştii cum e. Nu ştiu dacă ajunge prea curând. Poţi să îţi scrii, te rog, numele pe foaia aia? Că eu sunt bătrân şi mai uit. Scrie-ţi numele şi un număr de telefon şi o să îi spun să te sune. Mi-a zis uşor pierdut. Mă privea iarăşi cu ochi goi, dar cu acelaşi zâmbet cald şi afecţios, într-o perpetuă nedumerire asupra scopului meu în acea casă şi totuşi atât de bucuros că am venit.

Am luat un pix şi mi-am scris numele şi numărul de telefon pe foaie. Nu puteam să nu mă gândesc la doamna profesoară şi gât de greu trebuie să îi fie. În fiecare zi, aceeaşi redescoperire a tot ceea ce a fost şi în fiecare zi acel alunecuş inexorabil către uitare. Doi oameni care au împărţit tot ce au avut: amintiri, vorbe, iubire şi doi copii, toate acum fantasme pasagere ale ceţii.

M-am ridicat într-un târziu şi am plecat dând mâna cu dom’ profesor şi urându-i de bine. Ştiam că probabil va uita să îi arate hârtia soţiei, dar nu eram nervos pe el. Ştiam că undeva în adâncuri, în spatele retinelor neputincioase ale ochilor minţii eram şi eu pierdut printre multe alte amintiri şi multe alte feţe care deveneau difuze sub lacrimile bătrâneţii pe umerii căreia apasă uitarea.

Be First to Comment

Leave a Reply