Bucureşti frumos

M-am chinuit cu greu să îndes bicicleta în liftul mic şi bătrân, dar am reuşit, înghesuindu-mă printre uşi şi ghidon. Am ajuns în faţa blocului trăgând-o după mine şi m-am urcat pe şaua nu foarte comfortabilă. Am tras adânc în piept şi într-o suflare piciorul meu a apăsat pe pedală. Am inhalat mirosul citadin cu toată fiinţa mea, acel miros specific de carburant, ciment şi flori de primăvară.

Am pornit să redescopăr frumuseţea oraşului scăldat de soarele primăverii. Părinţi, bunici, copii, coupluri, singuratici, căţei cu stăpâni, miri, mirese şi fotografi toţi şi-au făcut loc în acest tablou ce mi se derula în faţa ochilor. Am încetinit şi am tras din nou în piept mirosul razelor luminii. În stânga mea, un tip citea o carte, iar pe banca de lângă un grup de fete vorbeau despre cuceririle lor. În dreapta, o bunică îşi luă nepotul de mână şi porni încet către o direcţie necunoscută, ea pe jos, iar el pe role. Pe iarbă, pe malul lacului doi îndrăgostiţi se priveau şi îşi şopteau, probabil, o poezie de iubire, iar în viteză, prin dreptul meu, zbură un biciclist grăbit. Am pus piciorul pe pedală şi mi-am continuat explorarea.

Am ieşit din parc şi m-am îndreptat pe bulevardul pustiu. Nimeni nu deranja drumul meu întins, eram înconjurat de clădiri vechi, unele în paragină, altele restaurate, altele schimbate total şi de o estetică îndoielnică. Şi, totuşi, în acel joc de lumini şi umbre, toate păreau curate, noi de o frumuseţe solemnă şi totuşi veselă. Pe sub copacii verzi de pe trotuar am trecut şi m-am bucurat că mai există locuri în care cimentul se înalţă din petece de natură citadină. Traficul era singurul lucru care deranjea liniştea străzii.

Ajuns iarăşi în mijlocul parcului cu alei încăpătoare şi oameni visători, m-am oprit să observ Casa Poporului înălţîndu-se demn ca un testament al nebuniei istoriei în vârful dealului ei, o acropolă a megalomaniei. Şi, totuşi, este o parte a oraşului, odată un cancer, acum un simbol.

M-am oprit pe o bancă şi mi-am aprins o ţigară. Nici nu am simţit când au trecut o oră şi jumătate, furat de peisajul îmbietor, căutând să sorb din fericirea fiecărei feţe care îmi tăia calea. Am băut o gură de apă şi m-am pornit din nou, încet, înspre casă, convins din nou că oraşul nostru este frumos şi că oamenii lui sunt deosebiţi atunci când îşi înfrânează pornirile şi se lasă pradă unei alt fel de forţe, atunci când uită de instinctele primare şi se opresc să se bucure un pic redevenind una cu primăvara. Mirosul citadin s-a îmbogăţit cu miresme de bucurie şi speranţă.

Be First to Comment

Leave a Reply