taci și vino mai aproape, uită și de cafeaua de pe masă, lasă și șoaptele să se îngroape singure într-o mare de tăcere, lasă… apucă-mă de mână și haide să…
Anatomia unei idei Posts
Noaptea se lăsă pe nesimțite asupra parcului. Aleile care cu doar câteva ore înainte erau neîncăpătoare acum zăceau pustii trăgându-și sufletul și așteptând o nouă zi, alți oameni, alți pași. Apa lacului își ascundea algele, mizeria și mormolocii tineri la adăpostul întunericului, preschimbând verdele nespălat de peste zi într-un albastru închis și curat întrerupt doar de reflexia neregulată a lunii pline.
Frica, prietene, doar ea ne poate face să ne pierdem iremediabil. Unde să ne pierdem, întrebi? Păi în întuneric, bineînțeles. Ne face să ne pitim prin colțuri întunecate de unde nici lumina zilei nu o mai vedem de umbra unor amenințări închipuite. De ce este așa puternică? Păi pentru că o lăsăm, normal. O luăm la sânul nostru ca pe un pui de rândunică și o hrănim, o facem mare. O protejăm și o ținem aproape, iar ea crește. Și când crește îți dai seama că de fapt ai crescut o acvilă care din două fluturări de aripi te dă pe spate și îți mănâncă ficatul. Dar nu pe tot odată, nu. Puțin câte puțin în fiecare zi. Nu îi mai plac boabele, iar carnea de la alimentară nu o satisface. Trebuie să te dăruiești pe tine, tu, al ei părinte, tu care ai crescut-o de mică. Nici nu îți dai seama când ai devenit o victimă a ceea ce ai creat decât abia când realizezi că în fiecare zi, în loc să îți continui drumul, te învârți în cercuri căutând un nou ungher întunecat în care să te pitești să nu te găsească, să nu te macine din nou. Pentru că doare din ce în ce mai tare și nu mai poți continua.
Fusese o zi grea, fără discuție. Abia mai putea să întindă mâna după paharul de apă pe care și-l așezase strategic pe noptieră. Se uită pe furiș la ceasul care indica cu cifre mari și roșii ora 19:30. Ar fi adormit, era sigur de asta, dar, în ciuda oboselii, ochii refuzau să stea închiși. Privi îndelung pe tavan. Ziua strălucea într-un alb imaculat, iar acum, în întunericul sfârșitului de iarnă parcă lumina un pic din camera întunecată. Tavanul, el, mereu îi adăpostea escapadele amoroase, iar în ultima vreme fusese martor câtorva amoruri împărtășite, veghease peste somnuri liniștite, brațe încleștate, lacrimi de durere, iar apoi liniște. Dacă ar fi putut vorbi, probabil i-ar fi dat niște sfaturi, dar ce știe o placă de beton despre viață, despre iubire, despre împlinire sau dezamăgire? Sau poate doar respectă și păstrează secretele tuturor celor care au trăit la adăpostul lui.
…ça ne veut plus rien dire du tout…
Așezat pe o bordură înfrunta frigul încercând să își adune curajul de a se ridica. Nu știa de ce simțise nevoia să reviziteze vechea cameră atât de curând, dar acum regreta amarnic. A fost un prost. Mai bine o lăsa în pace și rămânea cu iluzia amintirii unui sfârșit și atât, unul din multele pe care le trăise. Știa că a fost o himeră a unui suflet însetat de iubire, știa de mult, dar refuzase să se uite dincolo de perdeaua de ceață pe care singur și-a așternut-o în fața ochilor.
On etait jeunes, on etait fous…
Se ridică și mai privi încă odată în jur la camera mică unde stăteau aruncate parcă la nimereală atâtea lucruri. Într-o parte era canapeaua, obosită și plină de păr de câine. O cumpărase de la cineva pentru că era mare și aveau loc două persoane întinse pe ea, iar când se extindea era mai mare decât patul lui din dormitor. Pe biroul acum gol zăceau multe pahare cu urme de suc, de ceai, de lapte, o cutie terminată de bere și două farfurii cu resturi de mâncare. Le-ar fi spălat în mod normal, dar acum nu mai voia să se despartă de acele particule reziduale îmbibate de saliva Lui. Voia să păstreze fiecare atom din ființa Lui acolo pe unde s-a pierdut în materia acelei camere micuțe, ca un tablou al unor visuri tinerești.
Pământul mai face o rotație, o nouă zi mijește la fereastra lui Tudor. Simte lumina scurgându-se peste ochii lui închiși îmbiindu-l să se trezească. Alarma sună. Întinde o mână, apucă telefonul și cu o pauză amețită de gândire apasă butonul de Snooze. Nu vrea să se trezească, nu la realitatea asta. Închide ochii iar și încearcă să își imagineze că cele 10 minute pe care le mai are până la următorul cântec al alarmei sunt o eternitate de schimbări. Încearcă să se convingă că cel ce se trezește este altul, mai motivat, mai convins, unul care este complet fericit cu ceea ce are și a uitat ce a pierdut. Și alarma sună iar…
Corina Dumitrescu a fost întotdeauna o fată cumine. Când era mică avea părul lung, prins în două codițe împletite, așa cum au fetițele la vârsta aceea și doi cercei mici cu pietricele albastre de sticlă vopsită. Se juca de-a doctorul prin cameră cu două păpuși Barbie-imitație pe care i le cumpărase maică-sa de ziua ei. Una dintre ele, îmbrăcată într-o rochiță roz era mai mereu bolnavă, iar cea în rochie de seară albă mereu o consulta și îi dădea tratamente. Uneori, Barbie-roz mai murea de la tratament sau de vreo boală incurabilă cu care se procopsise. Uneori rolurile se și inversau și Barbie-albă devenea bolnava de serviciu.
Se priviră în ochi preț de mai multe minute. Apoi el se aplecă și își ridică cu un gest șovăitor geanta plină până la refuz. Mai așteptă un pic, privind-o, examinându-i figura perfectă de fetișcană necoaptă, calculându-i reacțiile și privirea, dar Adriana nu zise nimic. Zâmbetul ei se transforma în grimasă și înapoi în zâmbet într-un dans bipolar al sentimentelor contradictorii. Marc îi aruncă un ultim zâmbet și se întoarse către trenul care se pregătea de plecare.