Somnul raţiunii

Astăzi te-am văzut după multe zile de gânduri răzleţe, de stat imaginându-mi ce-ar fi fost dacă totul ar fi decurs altfel. Erai în faţa mea, erai tu şi doar tu. În spatele unei măşti ieftine mi-am ascuns nevoia de a te mai lua odată de mână, de a te strânge la piept şi de a-mi aminti de serile petrecute împreună. Dar nu am avut curaj, îmi este teamă. Îmi este teamă să nu o iau iar de la capăt, îmi este teamă să nu intru iarăşi în acelaşi cerc vicios. Ţi-am cerut mai mult decât îmi poţi da sau decât crezi tu că îmi poţi da şi totuşi… Totuşi când te-am văzut în faţa uşii aş fi vrut să te opresc, dar nu am ştiut cum… Aş mai fi vrut să te sărut odată, să te mai simt măcar pentru câteva secunde cum te-am simţit în acest timp pe care l-am petrecut împreună. Paharul tău mă veghează, gol, de pe masă, amintindu-mi că poate n-ar fi trebuit să mă ascund…

Se opri şi privi din nou ecranul mai mult alb pe care stăteau scrise aceste rânduri. Se blocase şi nu mai ştia cum să continue. Nici nu era foarte sigur ce voia să scrie. O scrisoare? O epistolă? Un gând pentru sine? De ce ar scrie un gând pentru sine? Gândurile lui erau în el, îl chinuiau oricum în fiecare secundă şi se gândea dacă ar fi trebuit să îl oprească atunci când a plecat. Pe fundalul vocilor şoptite din capul lui se auzea un acord vag de chitară. Melodia se pierdea printre glasurile raţiunii şi simţirii.

S-au iubit vreo şase luni. Prea puţin timp pentru a cimenta, prea mult timp pentru a fi doar un pasager în trenul vieţii lui. Marius realiza că are doar douăzeci de ani şi că are toată viaţa înainte, dar impactul primei lui iubiri cu un băiat fusese unul devastator. Mai iubise înainte (sau aşa credea), dar niciodata aşa. Oare fusese doar o iluzie a avântului tineresc? Nu, sigur nu era asta, gândurile îi spuneau că Tudor era omul cu care trebuia să îşi petreacă restul vieţii. Dar dacă gândurile greşeau? Nu, sigur nu, intuiţia lui era una de invidiat, era un om calculat şi raţional, nu exista, matematic, posibilitatea ca ipoteza visurilor lui să fie o iluzie. El nu îşi făcea iluzii, el trăia şi atât, analiza şi mergea mai departe.

Tudor era mai mare decât el cu şapte ani. Era un om de carieră, terminase facultatea de medicină şi acum profesa în al doilea an de rezidenţiat. Era mereu ocupat: pacienţi, gărzi, urgenţe. De multe ori distant şi rece, obosit, dar niciodată fără chef de vorbă. Marius era student la Politehnică, ocupat cu facultatea, dar nu îndeajuns cât să îi ia gândul de la Tudor care mai mereu era absent. Şi, totuşi, cu cât era mai absent, cu atât îl simţea mai aproape. Îl admira enorm pentru tot ce făcea, în fiecare din cele câteva dăţi pe săptămână când se vedeau vorbeau până în toiul nopţii despre tot felul de lucruri. Îi făcuse cunoştinţă cu prietenii lui care îl acceptaseră imediat în ciuda diferenţelor dintre ei. Totul era perfect, visul raţiunii era raiul simţirii.

Şi, totuşi, se terminase. Cum? De ce? Să fi fost momentul în care Tudor i-a mărturisit că ţine la altcineva? Sau să fi fost toate dăţile acelea în care indiferenţa lui îl făcea să îl dorească şi mai mult? Erau întrebări pe care firea lui analitică nu reuşea să le analizeze. Şi, totuşi, coarda sentimentelor lui se întinsese atât de tare încât ceva în el s-a rupt. Raţiunea s-a trezit buimacă dintr-un somn liniştit şi s-a găsit în mijocul unei vâltori arzânde, l-a tras de mânecă şi i-a spus că trebuie să scape de acolo înainte ca visarea să îl înghită de viu. Ceva din el, însă, refuza să creadă ca s-a lăsat mânat de simţire, că şi-a anesteziat gândirea timp de şase luni din acea primă după-amiază petrecută în faţa unei mese scunde şi a două beri reci ca gheaţa. Refuza să creadă că din secunda în care i-a întâlnit privirea, ochii aceia verzi în care vedea pajiştea raiului în doi, s-a lăsat purtat de un val necunoscut către orizonturi nebănuite.

Băga-mi-aş pula! îşi zise, mai trăgând o gură de whiskey. Şocul pierderii controlului îl izbi în fruntea amorţită de alcool. Şi, atunci, într-acea seară în care Tudor trecuse să îşi ia lucrurile şi îl tratese cu o răceală forţată, realiză, într-un final, că el, Marius, nu este omul care credea că este. Pe fundul paharului murise negarea. Mai rămâneau celelalte faze, dar sigur, în final, va veni şi acceptarea… acceptarea faptului că s-a schimbat, că şi-a descoperit o nouă latură. Şi poate e mai bine aşa, pe viitor va şti să o controleze şi pe aceea. Este un fapt ştiut că dacă ne cunoaştem inamicul, lupta este pe jumătate câştigată, nu?

Pupilele lui dilatate se opriră din nou asupra ecranului mai mult alb. Şterse literele una câte una cu câte o apăsare nervoasă până când totul rămase gol. Închise fereastra şi ascultă cu atenţie acordurile de chitară. Nu fusese decât un vis în noapte vegheat de şoaptele înfiorătoare ale pierderii sinelui. Data viitoare va fi altfel. Data viitoare el va fi în control!

Be First to Comment

Leave a Reply