Nu mi-e frică de moarte

Frica e peste tot. Se camuflează atât de bine, încât ajungem să o confundăm cu vina. Apoi vina ne face să ne simțim mărunți și neputincioși. Neputința ne face să ne simțim inutili. Iar din momentul ăla ne abandonăm pentru că nu ne mai dăm nicio șansă. Frica își face loc în cele mai mărunte unghere ale minții. Iar noi o creștem ca pe cel mai de preț animal de companie. Și putem să o alungăm atât de simplu. Prin responsabilitate. Atât. Responsabilitate față de noi înșine.

 

În ultima săptămână am luat o gură de aer. M-am aşezat la o masă pe plajă în Vama Veche, am tras adânc aer în piept şi bere din doză şi m-am apucat de citit. M-am aşezat pe scaun în metrou sau m-am apucat cu o mână de o bară şi m-am lăsat pradă unei discuţii însufleţite. Pentru că asta este cartea Cimitirul a lui Adrian Teleşpan: o lungă discuţie tête-à-tête cu un personaj urban atât de atipic şi, totuşi, atât de familiar. O lungă lecţie de filozofie urbană şi nu numai, îmbrăcată într-o glazură savuroasă, de un bun gust relativ, la fel ca berea pe care o mestecam între dinţi în timp ce ceaţa învăluia plaja, iar vraja mă învăluia pe mine.

Adrian Green este un homosexual român mutat în Londra, marcat de o copilărie nefericită, de visurile superficiale neîmplinite, de dorinţa avidă de bani picaţi din cer. Trăieşte cu fostul lui iubit într-un apartament familiar şi familial pe care nu şi-l doreşte, dar care îi prieşte şi încearcă să se debaraseze de visurile distructive căutându-şi un job, stabilitate financiară şi şansa de a face cu mâna lui ceva pentru sine. Această şansă se materializează într-un job la un cimitir apropiat de casă, condus de bătrânul Leonard, un om care trăieşte sub auspiciile unei vieţi ratate.

Teleşpan/Green ne povesteşte cu o dezinvoltură frapantă viaţa şi transformarea lui lucrând în acel cimitir, modul în care ia contact cu personaje uneori incredibile, dar care îl ancorează încet-încet în realitate. El face cunoştinţă cu suferinţa, cu simpatia pentru oamenii pe care tinde să îi judece mult prea tranşant de multe ori, reîntâlneşte iubirea, dezamăgirea şi sexul sălbatic vid de orice urmă de sentiment. Această experienţă îl transformă vizibil de-a lungul povestirii, încât ajungem să îl cunoaştem în mai multe lumini, în mai multe ipostaze şi, încet-încet, ne identificăm cu fiecare fir de frustrare, bucurie, suferinţă sau teamă pe care îl simte.

Limbajul colorat frapează încă din prima frază a cărţii şi nu încetează până la ultimul cuvânt. Umorul nu este nici fin, nici subtil, este foarte in your face şi nu iartă nimic. Am mai tras o gură de bere şi l-am ascultat intrigat, ca pe un vechi prieten pe care nu l-am mai revăzut de mult. Şi avea destule de povestit. Sunt convins că unele din ele sunt exagerate, dar ascult în continuare interesat pentru că mesajul se păstrează în ciuda umorului bazat pe extreme umane.

Probabil mulţi s-ar oripila pentru că, în fond, homosexualitatea este un subiect dureros de tabu în România secolului XXI, dar este frapant cu câte din problemele unui poponar te poţi identifica, indiferent de origini, de orientare sexuală sau de personalitate. Adrian este un personaj credibil într-o lume incredibilă care în 159 de zile acoperă o gamă largă de experienţe marcante. Finalul este unul deschis care te lasă pe tine, ascultătorul (îmi este greu să folosesc termenul de cititor) să decizi dacă aceste experienţe au însemnat ceva pentru el sau nu, dacă l-au schimbat sau nu. Este o invitaţie subtilă la reflecţie, mai degrabă, asupra modului în care te-au marcat pe tine experienţele lui Green. Nişte experienţe, nişte situaţii, nişte trăiri prin care am trecut cu toţii la un moment dat, homosexuali sau nu, experienţele şi trăirile noastre, ale tuturor.

Be First to Comment

Leave a Reply