Ploaie de vară

Ştirea săptămânii a făcut să bubuie presa, reţelele sociale şi inimile românilor: Dan Voiculescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu executare într-un dosar care se judecă de 6 ani şi care a fost victima a nenumărate amânări în tot acest timp. Detaliile? Irelevante pentru acest articol şi, într-adevăr, pentru mulţi dintre cei care au urmărit filmul procesului de-a lungul vremii. De fapt, cred că majoritatea celor care acum se bucură sau protestează nu ştiu foarte bine ce a făcut varanul, dacă şi de ce se face vinovat sau nu.

Şi aici este marea problemă. Marea masă a populaţiei este împărţită în două tabere. Aceia care au deschis şampania în cinstea condamnării şi aceia care astăzi ies în stradă să protesteze condamnarea politică a altui mare bonom al societăţii (după Adrian Năstare, bineînţeles). De dragul discuţiei, nu voi comenta decizia judecătorească în sine, deşi orice om cu cap este conştient că Voiculescu nu se află la răcoare pe nedrept. Nu, vreau să discut despre cum ambele tabere au dreptate şi ambele tabere greşesc.

Militanţii pentru nevinovăţia lui Voiculescu ne explică sus şi tare că idolul lor trebuie eliberat pentru că această condamnare este o decizie politică. De partea cealaltă a baricadei, sfârâie micii şi curge berea pentru că sistemul de justiţie românesc începe, într-un final să funcţioneze. Şi ştim cu toţii că nu este aşa. Justiţia românească a început să funcţioneze, dar pentru cine trebuie. Ca şi până acum, de altfel, doar că cine trebuie nu are nevoie să scape personal de mâna lungă a legii, ci are nevoie ca altul să nu o facă.

Voiculescu este vinovat, dar condamnarea lui nu este una pur justă şi corectă, nu s-a ivit dintr-un exces de zel justiţiar, ci dintr-o comandă politică. Întâmplător, cele două aspecte s-au sincronizat perfect. Putea să nu fie aşa. Probabil că scopul scuză mijloacele în acest caz particular şi ne putem bucura măcar că unul din mogulii care au prădat rămăşiţele României post-decembriste a primit ceea ce merita, dar la fel de bine sunt destui oameni politici pe partea cealaltă a spectrului care, cel puţin momentan, nu vor primi ceea ce merită tocmai pentru că nu se încadrează în categoria adversarilor politici. Este o lamă cu două tăişuri pe care nu le vedem din cauza infatuării ce ne-a învăluit.

Şi, atunci, de ce ne bucurăm? Este bucuria noastră justificată? Într-un fel da. Chiar dacă această curăţenie este oarecum unilaterală, măcar ştim că o parte din harpiile milionare vor fi priponite la sol. Pe de altă parte, nimeni nu va primi niciun ban în urma acestor arestări, niciun individ nu se va îmbogăţi şi viaţa nimănui care a căzut în sărăcie nu va fi ridicată miraculos către culmile avuţiei. Atunci pe noi cu ce ne ajută? Ne ajută pentru că ştim că s-a creat un precedent; unul periculos pentru cei cu dosare curat-murdare. Ne ajută pentru că măcar o fărâmă de speranţă ne putem face că se vor mai tăia din capetele luminate care au prins oportunitatea României post-apocaliptice, ţara nimănui de după ’89. Este un placebo bun pentru minţile care nu îşi pun prea multe întrebări şi, poate, cu acest gând, unii vor trăi mai fericiţi.

Vom scăpa de sărăcie? De mizerie? De hoţie? În niciun caz. Naivitatea oricui este capabil să lege câteva idei se poate întinde doar până într-un anumit punct. Iar utopia revenirii României la stadiul de ţară civilizată în secolul XXI este undeva, departe de noi. Probabil că vor mai cădea capete, dar la fel de bine mulţi alţii vor deveni mult mai prudenţi cu cine se vor alia politic ca atunci când zarurile sunt aruncate să nu fie prinşi pe picior greşit. Nu, nu mare lucru se va schimba acum că Felix este în spatele gratiilor. Probabil nici nu va servi jumătate din sentinţa iniţială, Antena 3 va difuza în continuare, dar cu un motiv în plus de lamentare, muniţie adiţională pentru tunurile anti-băsiste, iar cei care se închină la sigla lor îl vor urma în continuare necondiţionat şi fără a pune întrebări pe Mircea Badea în stradă.

Nu, este doar o ploaie de vară în mijlocul unei canicule fără sfârşit. Răcoritoare, dar nu va face niciun spic de grâu să crească. Mai bine facem un duş cu apă rece şi mergem mai departe ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru că, în fond, nimic nu s-a întâmplat.

Be First to Comment

Leave a Reply