Singură

Ionela era o femeie împlinită. Pe toate planurile. Tot ce avea adunase singură şi drumul prin viaţă tot singură şi l-a făcut. Mereu a fost stăpână pe viaţa ei.

La muncă era şefă peste nişte nefericiţi care nici nu îndrăzneau să îi iasă din vorbă. Ea singură îi învăţase disciplină. Dar nu fusese dintotdeauna şefă. Singură a urcat scara ierarhică, zi de zi la şuete deşănţate cu nevestele şefilor, s-a găsit deodată şi ea şefă, la rândul ei. Trecuseră zece ani de când păşise prima oară pe porţile firmei şi iat-o acum. Şi acasă o ducea bine, avea un soţ ascultător care nu îndrăznea niciodată să îi iasă din vorbă. ce noroc a mai avut el de ea, săracul fraier. Ea l-a învăţat să se descurce în viaţă, i-a spus unde să se angajeze, ce filme trebuie să vadă (împreună cu ea, bineînţeles) şi ce spectacole să vadă. Dacă n-ar fi fost ea cine ştie cum s-ar fi pierdut, săracul, în mediocritate.

Ea, singură, l-a sfătuit ce să scrie în CV şi tot ea i-a ales hainele cu care să facă impresie bună la interviu şi în prima zi de muncă. Tot ea i-a spus să nu fie prieten cu Ileana contabila că este mult prea frumoasă şi sigur era ceva necurat cu ea, sau cu Cornel, colegul lui de birou că prea îi plăceau muzica zgomotoasă şi excursiile în Vamă. Toate astea pe lângă faptul că trebuia să muncească şi ea, să se îngrijească de ascensiunea ei în companie. Şi nicio urmă de recunoştinţă. Parcă era din ce în ce mai nemulţumit.

Şi omul ei parcă nu avea pic de iniţiativă. Tot ea a trebuit să-l îndemne să facă un copil. Ce greu a fost… Ea, singură, năştea în acel salon de spital, iar el pe lângă ea o încuraja şi zâmbea. Habar nu are el ce înseamnă de se bucură atâta… probabil că se bucura că duce ea tot greul şi el doar stă acolo.

Copilul tot ea l-a crescut. Mojicul nu ştia să facă de niciunele. Cum voia să pună mâna pe ăla micu’, tot ea trebuia să-i arate cum să-l ţină, ce să facă, mereu tot ea, singură, ştia ce trebuie făcut. Iar la serviciu era din ce în ce mai greu atunci, atâţia subordonaţi incapabili, iar ea cu biciul pe ei. Tot ea trebuia să-i educe.

Ieri l-a găsit pe bărbată-su spânzurat de lustră. Tot ea, singură, va trebui să îl dea jos, să se ocupe de aranjamente, să îl cureţe. Nefericitul nici n-a fost în stare să adoarmă copilul înainte. Şi uite! a lăsat şi geamul deschis să îl tragă curentul pe ăsts micu’. Şi tot azi i-au plecat şi doi angajaţi. Tot ea trebuie să le facă pe toate. Ăsta n-a făcut nimic azi decât să scrie un bileţel: Sper că eşti fericită! Cât tupeu! Normal că nu este, putea măcar vasele să le spele…

Be First to Comment

Leave a Reply