Ciudad de mis temores

Oraşul meu se înalţă măreţ pe sub ceruri senine. Oraşul meu are clădiri înalte, are străzi asfaltate, benzi duble, are semafoare, parcuri, grădini, terase şi felinare stradale. Oraşul meu este construit în jurul unei fântâni eterne ce străluceşte hipnotic sub razele soarelui, risipindu-se în picături fine ce se aruncă sinucigaş pe marginile-i marmorate şi pe asfaltul încins. Oraşul meu mi l-am clădit cu mâna mea, i-am dat puterea de a se dezvolta, i-am dat lumină, i-am dat electricitate, i-am dat zile senine şi călduroase.

Oamenii din oraşul meu sunt de obicei fericiţi, deşi cu toţii stau în chirie. Este un oraş în care prea multe camere sunt date cu împrumut şi prea puţine sunt reşedinţe permanente. Pe stradă este o animaţie vagă, puţine maşini se înghesuie la stop, şi mai puţini sunt pietoni tăindu-le încrezător calea sub privirea ocrotitoare a semaforului verde. Puţini oameni se mută în oraşul meu, uneori unii mai şi pleacă şi nu se mai întorc. Nu am văzut niciodată pe nimeni născându-se, doar murind, venind, plecând, o animaţie continuă, o serenadă a mişcării.

O fată se aşează pe marginea fântânii, se lasă pradă asaltului răcoritor de picături fine. Privind de după o şuviţă brunetă ce se aliniază drept feţei ei, contemplează traficul ce o învăluieşte din ambele părţi. Un bătrân obosit întinde mâna la o margine de drum aşteptând mila trecătorilor. O lacrimă i se scurge pe obraz, o lacrimă ce cade izbindu-se puternic de asfalt într-o reverberaţie cruntă a visurilor unor vremuri de mult trecute. Fata se ridică şi traversează cu o prudenţă angelică strada apropiindu-se de el. Aplecându-se îi oferă un bănuţ, un mizilic, o umbră de speranţă într-o pâine caldă, un substitut neînsemnat pentru o istorie de idealuri prefăcute în scrum.

Şi cerul se întunecă, norii se adună, şi fulgerele străpung serenitatea tumultoasă a furtunii ce se apropie. Pe stradă totul a dispărut ca la o comandă a unei mâini divine, nevăzute. Picătură după picătură, broboanele încep să se izbească de gri-ul citadin, betonat, atât de lipsit de viaţă. Şi astfel începe potopul. Într-un efort de proporţii biblice, subsoalele se inundă, temeliile se surpă sub greutatea crâncenă a picăturilor de ploaie transformate în ocean. Cutremurul îngrozitor ce se resimte crapă asfalturile în două. Geamurile se sparg într-o orchestraţie infernală şi debusolantă. Oamenii disperaţi ţipă realizând futilitatea existenţei lor, în faţa implacabilei apocalipse ce le-a fost hărăzită.

Şi după potop se lasă liniştea. Printre mormane de moloz nimic nu mişcă. Doar acolo, în mijloc, fântâna cu marginile-i marmorate zăcând în ruină, se risipeşte în picături fine ce se aruncă sinucigaş peste mizeria distrugerii ce se încinge putrezind sub razele soarelui. Fântâna eternă a aspiraţiei ce nu seacă niciodată, deşi în jur sunt adunate urmele apocalipsei. Dar peste mormane de moloz se adună pământul timpului, le îngroapă, le fosilizează, le păstrează spre redescoperire. Şi pe ruinele vechiului oraş pe care l-am distrus dintr-o mişcare impulsivă, am construit un altul: mai bun, mai înalt, mai populat, mai netemător în faţa furiei creatoare ce a învăţat să distrugă spre perfecţionare.

Sculptând în piatră seacă o nouă bornă comemorativă a celor ce s-au dus sub furia intempestivă a temerilor nerostite, am construit o nouă metropolă, în jurul fântânii eterne ce străluceşte hipnotic sub razele soarelui.

Be First to Comment

Leave a Reply