Răceală

Simt cum acoperiÅŸul nopÅ£ii mă învăluie. Mă simt ascuns ÅŸi singur într-o mare de întuneric. Mă simt rece, simt cum fiecare centimetru al trupului meu tremură. Caut cu privirea o cale de ieÅŸire, dar nu pot decât să bâjbâi după ceva… Ceva a cărui formă, aură ÅŸi culoare nu le cunosc. Ceva care simt că ar trebui să fie acolo dar nu pot să îmi dau seama cum ar trebui să arate. Simt că mă depărtez uÅŸor de tot ceea ce mi-era drag, simt răceala celorlalÅ£i, falsitatea companiei lor reflectată în priviri terne, în sclipiri înfundate de obidă. Cumva simt că ar trebui să mă ridic la un alt nivel, să îmi depăşesc condiÅ£ia de acum. Să pot să fiu un om normal, să pot readuce în ochii lor bucuria de a mă vedea în preajma lor.

ÃŽntind mâna să îmi găsesc un punct de sprijin, dar nu întâlnesc decât aer. Nimic altceva… Aer ÅŸi o sete avidă de soliditate. Stau în centrul unei scene goale ÅŸi întunecate, aÅŸteptând cu sufletul la gură ridicarea cortinei, bâjbâind după prezenÅ£a unui public. Prin faţă se perindă momente plăcute, amintiri din alte vremuri, proiectate pe marea de întuneric. Mă ghemuiesc înfiorat ÅŸi le privesc. Tânjesc după alte vremuri, când cu toÅ£ii eram altfel, când totul era altfel. Aud luminile de dincolo de cortină stingându-se ÅŸi uÅŸa imensă trântindu-se, trosnind din toate încheieturile sale lemnoase. Zgomotul înfiorător al lacătului încuindu-se răsună prin toată fiinÅ£a mea. Acum sunt numai eu… Numai eu ÅŸi amintirile ce îmi luminează micul meu colÅ£ de întuneric.

Mi-e frig… Vino lângă mine să-mi redai căldura. Ia-mă de mână ca să mă scoÅ£i din acest întunecat nimic al insecurităţii. Vino să păşim împreună înspre lumină ÅŸi să redescopăr sensul existenÅ£ei.

Celor care s-au îndepărtat…

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *