Răceală

Simt cum acoperişul nopţii mă învăluie. Mă simt ascuns şi singur într-o mare de întuneric. Mă simt rece, simt cum fiecare centimetru al trupului meu tremură. Caut cu privirea o cale de ieşire, dar nu pot decât să bâjbâi după ceva… Ceva a cărui formă, aură şi culoare nu le cunosc. Ceva care simt că ar trebui să fie acolo dar nu pot să îmi dau seama cum ar trebui să arate. Simt că mă depărtez uşor de tot ceea ce mi-era drag, simt răceala celorlalţi, falsitatea companiei lor reflectată în priviri terne, în sclipiri înfundate de obidă. Cumva simt că ar trebui să mă ridic la un alt nivel, să îmi depăşesc condiţia de acum. Să pot să fiu un om normal, să pot readuce în ochii lor bucuria de a mă vedea în preajma lor.

Întind mâna să îmi găsesc un punct de sprijin, dar nu întâlnesc decât aer. Nimic altceva… Aer şi o sete avidă de soliditate. Stau în centrul unei scene goale şi întunecate, aşteptând cu sufletul la gură ridicarea cortinei, bâjbâind după prezenţa unui public. Prin faţă se perindă momente plăcute, amintiri din alte vremuri, proiectate pe marea de întuneric. Mă ghemuiesc înfiorat şi le privesc. Tânjesc după alte vremuri, când cu toţii eram altfel, când totul era altfel. Aud luminile de dincolo de cortină stingându-se şi uşa imensă trântindu-se, trosnind din toate încheieturile sale lemnoase. Zgomotul înfiorător al lacătului încuindu-se răsună prin toată fiinţa mea. Acum sunt numai eu… Numai eu şi amintirile ce îmi luminează micul meu colţ de întuneric.

Mi-e frig… Vino lângă mine să-mi redai căldura. Ia-mă de mână ca să mă scoţi din acest întunecat nimic al insecurităţii. Vino să păşim împreună înspre lumină şi să redescopăr sensul existenţei.

Celor care s-au îndepărtat…

Be First to Comment

Leave a Reply