Soarele strălucește pe cer peste străduța cu linie de tramvai și case care au fost odată noi, dar acum sunt doar un monument al indolenței urbane din orașul nostru. Chiar și așa, scăldate în lumina aproape orbitoare de început de vară, acestea par aproape vesele, etalându-și cicatricile, crăpăturile și imperfecțiunile aproape cu mândrie. Mă gândesc că dacă ar fi persoane, ar fi probabil niște băbuțe zbârcite, uitate de nepoți printr-un colț de București, dar fericite că au ce povesti și că se au una pe cealaltă în ceea ce nu poate fi decât o șezătoare eternă. Măcar în aparență, pentru că în fapt știm că nimic nu este etern și la un moment dat și această străduță va fi mâncată de gura nesătulă a progresului.
Category: <span>Gânduri de acum</span>
Au trecut atâția ani. Nu atât de mulți încât să nu-i pot număra pe degetele de la o mână, dar îndeajuns de mulți încât să fi uitat ce eram cândva. Se spune că ne reinventăm constant, că găsim mereu un nou eu care se naște dintr-un cumul de experiențe care evoluează constant. Chiar se spune asta? Nu știu, dar eu o spun pentru că așa simt acum, deci sigur așa este. Eu cel de acum nu mai este Eu cel de atunci, este un alt Eu, mai obosit, mai împovărat și mai bătrân.
Te-am văzut prima oară în vis. Ai apărut parcă din nimicul întunecat. Purtai doar o rochie neagră, cred, nu mi-aș putea da seama în lumina lunii. Å¢i se vedeau sânii rotunzi abia acoperiți de decolteul larg. Te-ai insinuat în așternuturi lângă mine și ai început să îmi șoptești. Nici nu mai știu exact ce îmi spuneai, dar știu că mi-ai dat o lacrimă și m-ai cucerit. Doar tu știi cum să-mi atingi punctul sensibil, să mă faci să cad în genunchi în fața ta fără simțire în picioarele care mă poartă în fiecare zi prin atâtea locuri, pe lângă atâtea fețe, peste atâtea drumuri. Acolo, sub așternuturi, te priveam în ochii în care se reflecta luna, un punct gri luminos pe cristalinul tău limpede și fără pic de imperfecțiune.
A trecut un an deja și nici nu mi-am dat seama când. Totul este atât de viu în mintea mea de parcă s-a întâmplat ieri să primesc mesajul și să dau telefonul care au pus în mișcare o aventură care avea să mă marcheze așa cum i-a marcat pe atât de mulți odată cu mine. A fost o încercare grea la care am fost supuși mulți dintre noi și despre care mi-aș dori să pot spune că a născut o Românie nouă. Din păcate, știm deja cu toții sfârșitul acestei povești și am aflat pe pielea noastră că mizeria nu naște decât mizerie și că, în ciuda încercărior de coagulare, ne-am risipit hemofilic lăsând țara să sângereze în continuare.
Pe pământ el nu-și află perechea și e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toți câți sunt puternici și este împărat peste toate fiarele sălbatice
Iov 41:33-34
Fiarele sălbatice… Le-am cunoscut pe multe dintre ele. Pe unele le-am domesticit și le-am învățat să îmi servească scopurile. Pe unele le-am înfrânt în bătălie, chiar dacă au apucat să muște din mine. Dar pe El nu îl pot înfrânge. El, arma lui Dumnezeu purtând pecetea Diavolului mă înconjoară, mă privește cu ură de sub adâncuri, mă așteaptă să mă întorc cu spatele ca să îmi apuce ceafa și în încleștare să mă doboare la pământ.
Două perechi de ochi se pierdeau în întunericul camerei, sub cearșafuri fremătând în valuri oceanice, creând orizonturi, iar apoi spulberându-le cu un oftat. Cuvinte nerostite, pierdute printre răsuflări sorbite legau două suflete într-unul singur. Cu ochii lui negri și săgetători îi cerceta fizionomia, și-o imprima pe retină și se apleca spre a o cerceta tactil. Sudoarea curgând în șiruri line pe gâtul lui își găsea sfârșitul între două trupuri însetate unul de celălalt.
Puterea lui e adunată în grumazul lui și înaintea lui țâșnește groaza.
Iov 41:22
Sunt față în față cu el. S-a ridicat în toată maiestatea sa schimonosită pufăind și încolăcindu-se în jurul a câteva vise sufocându-le. Mă privește adânc în ochi; îi simt focul în adâncul meu, simt cum sângele îmi clocotește, dar este prea târziu să mai dau înapoi. Mi-aș dori să am o sabie să i-o pot implanta în inima neagră și să îl văd zvârcolindu-se în durere și retrăgându-se muribund pe fundul mării negre ca de catran.
Împinge-mă, am zis! Ezitarea ta e ezitarea mea, fiecare secundă în suspans, o șansă de a mă răzgândi. De ce îți este teamă? Că mă voi răni sau că într-un final voi trăi? Cu cât așteptăm mai mult, cu atât se adună teama de necunoscut.
Copilul stătea în fața porților tremurând. Privea nedumerit, temător și îndurerat la cei ce îl priveau de pe partea cealaltă. Unii îl priveau cu ură, unii râdeau pe sub mustăți, alții îl compătimeau și câțiva îi aruncau priviri calde. Era gol, imaculat în sinceritatea lui murdară. Hainele sale stăteau într-o grămadă lângă el, atât de curate pe lângă trupul său murdar, noroi întărit în jurul gleznelor, tăieturi și julituri în jurul genunchilor și mâinile murdare de sânge și pământ. Se simțea privit, cercetat, examinat, dar cumva îi plăcea. În fond, alegerea fusese a lui. Păși cu pași timizi către porțile care se deshideau încet în fața lui.
Mă simt imponderabil într-un infinit de gânduri luminoase. Plutesc și vreau să ating pământul, dar mă împiedic de limbile unui ceas cosmic care ticăie în neștire secunde pe care nimeni nu le știe. Vreau să ating o stea și o văd cum pulsează luminos sub degetul meu, o simt vibrând prin mine. Vreau să înghit în sec, dar simt un gust de lapte cosmic ce mă îmbie și mă liniștește. Am uitat de mult cum arată timpul, ce miros are efemeritatea. Sunt o bucată din eternitate, o fâșie astrală care se scurge ireversibil către un final fără final. Închid ochii și mă las purtat de vânt necunoscut printre galaxii nebănuite. Nu văd urme de viață, dar o simt pulsând prin mine, lângă mine, în lumini licărind prin pleoapele închise în ritm sinusal și adormind hipnotic simțurile.