Category: <span>Gânduri de acum</span>

Împinge-mă, am zis! Ezitarea ta e ezitarea mea, fiecare secundă în suspans, o şansă de a mă răzgândi. De ce îţi este teamă? Că mă voi răni sau că într-un final voi trăi? Cu cât aşteptăm mai mult, cu atât se adună teama de necunoscut.

Gânduri de acum

8

Copilul stătea în faţa porţilor tremurând. Privea nedumerit, temător şi îndurerat la cei ce îl priveau de pe partea cealaltă. Unii îl priveau cu ură, unii râdeau pe sub mustăţi, alţii îl compătimeau şi câţiva îi aruncau priviri calde. Era gol, imaculat în sinceritatea lui murdară. Hainele sale stăteau într-o grămadă lângă el, atât de curate pe lângă trupul său murdar, noroi întărit în jurul gleznelor, tăieturi şi julituri în jurul genunchilor şi mâinile murdare de sânge şi pământ. Se simţea privit, cercetat, examinat, dar cumva îi plăcea. În fond, alegerea fusese a lui. Păşi cu paşi timizi către porţile care se deshideau încet în faţa lui.

Gânduri de acum

Mă simt imponderabil într-un infinit de gânduri luminoase. Plutesc şi vreau să ating pământul, dar mă împiedic de limbile unui ceas cosmic care ticăie în neştire secunde pe care nimeni nu le ştie. Vreau să ating o stea şi o văd cum pulsează luminos sub degetul meu, o simt vibrând prin mine. Vreau să înghit în sec, dar simt un gust de lapte cosmic ce mă îmbie şi mă linişteşte. Am uitat de mult cum arată timpul, ce miros are efemeritatea. Sunt o bucată din eternitate, o fâşie astrală care se scurge ireversibil către un final fără final. Închid ochii şi mă las purtat de vânt necunoscut printre galaxii nebănuite. Nu văd urme de viaţă, dar o simt pulsând prin mine, lângă mine, în lumini licărind prin pleoapele închise în ritm sinusal şi adormind hipnotic simţurile.

Gânduri de acum

Cioara mea croncăne în fiecare dimineaţă. Ea mă trezeşte şi nu mă lasă să mai dorm. O văd pe pervaz nerăbdătoare să înceapă o nouă zi. Şi, ca în fiecare dimineaţă, îi deschid geamul şi o las să zboare în voie. Îi place să fie liberă, iar eu sunt mulţumit pentru că nu îmi prieşte vederea ei. Când mă uit în ochii ei negri care mă săgetează cu o privire goală, mă apucă un fior. Aş apuca-o de gât să î-l frâng dar mi-e frică de ciocul ascuţit.

Gânduri de acum Povestioare

Noaptea se lăsă pe nesimţite asupra parcului. Aleile care cu doar câteva ore înainte erau neîncăpătoare acum zăceau pustii trăgându-şi sufletul şi aşteptând o nouă zi, alţi oameni, alţi paşi. Apa lacului îşi ascundea algele, mizeria şi mormolocii tineri la adăpostul întunericului, preschimbând verdele nespălat de peste zi într-un albastru închis şi curat întrerupt doar de reflexia neregulată a lunii pline.

Gânduri de acum Povestioare

Frica, prietene, doar ea ne poate face să ne pierdem iremediabil. Unde să ne pierdem, întrebi? Păi în întuneric, bineînţeles. Ne face să ne pitim prin colţuri întunecate de unde nici lumina zilei nu o mai vedem de umbra unor ameninţări închipuite. De ce este aşa puternică? Păi pentru că o lăsăm, normal. O luăm la sânul nostru ca pe un pui de rândunică şi o hrănim, o facem mare. O protejăm şi o ţinem aproape, iar ea creşte. Şi când creşte îţi dai seama că de fapt ai crescut o acvilă care din două fluturări de aripi te dă pe spate şi îţi mănâncă ficatul. Dar nu pe tot odată, nu. Puţin câte puţin în fiecare zi. Nu îi mai plac boabele, iar carnea de la alimentară nu o satisface. Trebuie să te dăruieşti pe tine, tu, al ei părinte, tu care ai crescut-o de mică. Nici nu îţi dai seama când ai devenit o victimă a ceea ce ai creat decât abia când realizezi că în fiecare zi, în loc să îţi continui drumul, te învârţi în cercuri căutând un nou ungher întunecat în care să te piteşti să nu te găsească, să nu te macine din nou. Pentru că doare din ce în ce mai tare şi nu mai poţi continua.

Gânduri de acum Povestioare

Una dintre moştenirile comunismului a fost o imagine distorsionată a istoriei menită să ne hrănească spiritul naţionalist şi patriotismul de duminică prin poveşti eroice ale unei naţii mici, dar mândre care a refuzat să plece capul şi s-a pus de-a curmezişul avansului marilor imperii către Europa occidentală. O exagerare crasă, fără îndoială, ţinută în picioare de o nevoie avidă de a ne simţi mai importanţi decât suntem ca şi naţie. Totuşi, este uimitor cum în doar 25 de ani am reuşit să ne săpăm groapa până la polul opus al spectrului mândriei naţionale. Pentru că, deşi aliotmanul nu s-a împiedicat de ciotul românesc şi Ştefan cel Mare cu siguranţă nu a fost tamponul de neclintit în faţa falnicei armate otomane, refuz totuşi să cred că realitatea istorică ne îndreptăţeşte să ne adâncim atât de tare în glodul uitării şi puţinele realizări adevărate pe care le avem.

Gânduri de acum Gânduri mediciniste Sociale

Fusese o zi grea, fără discuţie. Abia mai putea să întindă mâna după paharul de apă pe care şi-l aşezase strategic pe noptieră. Se uită pe furiş la ceasul care indica cu cifre mari şi roşii ora 19:30. Ar fi adormit, era sigur de asta, dar, în ciuda oboselii, ochii refuzau să stea închişi. Privi îndelung pe tavan. Ziua strălucea într-un alb imaculat, iar acum, în întunericul sfârşitului de iarnă parcă lumina un pic din camera întunecată. Tavanul, el, mereu îi adăpostea escapadele amoroase, iar în ultima vreme fusese martor câtorva amoruri împărtăşite, veghease peste somnuri liniştite, braţe încleştate, lacrimi de durere, iar apoi linişte. Dacă ar fi putut vorbi, probabil i-ar fi dat nişte sfaturi, dar ce ştie o placă de beton despre viaţă, despre iubire, despre împlinire sau dezamăgire? Sau poate doar respectă şi păstrează secretele tuturor celor care au trăit la adăpostul lui.

Gânduri de acum Povestioare

Ştiu că stăteam odată, demult, cu laptopul în braţe şi scriam. Erau alte vremuri, vremuri tulburi ale beatitudinii tinereşti, atunci când orice fărâmă de sentiment capătă proporţiile unui univers, atunci când nu învăţasem încă prea multe despre gravitaţia realităţii. Acea gravitaţie care te apucă de un picior şi te trânteşte de pământ, care nu se măsoară în Newtoni, ci în numărul de bucăţele pe care trebuie să ţi le aduni de pe jos ca să redevii întreg. Şi niciodată nu reuşeşti să le pui la loc pe toate, mereu lipsesc una-două şi le înlocuieşti cu altceva, te peticeşti până ajungi la o vârstă la care arăţi ca un munte de plasturi şi cusături cu aţă albă. Şi atunci înveţi să îţi temperezi visele, să vezi mai de aproape pământul şi să te gândeşti de două ori înainte să te aventurezi din nou în vidul lipsei de discernământ.

Gânduri de acum

Întinsă pe o dală ce marca marginea locului de joacă fetiţa privea în sus cu o figură afectată. Lângă ea un băieţel îi palpa abdomenul şi o întreba unde o doare. Avea un clopoţel prins cu o bucată de aţă de cusut pe care o furase de la mama lui cu care ausculta bătăile imaginare ale inimii ei. Îi prescrise un tratament pentru o boală inventată. Fetiţa nu era mulţumită, nu îi plăcea cum sună. Dar se ridică, îi mulţumi şi se duse mai incolo. În spatele unei dale ceva mai mari două fete chicoteau în faţa unor maldăre de pietricele colorate. Erau adunate în grămăjoare, dupa formă, culoare şi mărime. Primiră câteva frunze pe post de bani şi îi intinseră bolnavei panaceele căutate. Ea se făcu că le înghite şi deodată se simţi mai bine. Jocul se terminase şi un altul putea să înceapă.

Gânduri de acum