Umbra

Te-am văzut prima oară în vis. Ai apărut parcă din nimicul întunecat. Purtai doar o rochie neagră, cred, nu mi-aş putea da seama în lumina lunii. Ţi se vedeau sânii rotunzi abia acoperiţi de decolteul larg. Te-ai insinuat în aşternuturi lângă mine şi ai început să îmi şopteşti. Nici nu mai ştiu exact ce îmi spuneai, dar ştiu că mi-ai dat o lacrimă şi m-ai cucerit. Doar tu ştii cum să-mi atingi punctul sensibil, să mă faci să cad în genunchi în faţa ta fără simţire în picioarele care mă poartă în fiecare zi prin atâtea locuri, pe lângă atâtea feţe, peste atâtea drumuri. Acolo, sub aşternuturi, te priveam în ochii în care se reflecta luna, un punct gri luminos pe cristalinul tău limpede şi fără pic de imperfecţiune.

Te-am atins să-ţi simt fiecare formă, fiecare curbă perfectă a trupului tău creat doar pentru mine. Ţi-am luat sânii în mâini şi s-au potrivit perfect, o îmbinare parcă predestinată, meşterită de un creator obscur al cărui nume l-am uitat de mult cu toţii. Te uitai la mine cu ochi negri întredeschişi, luna era tot acolo, dar mai mică, mai timidă, ascunsă la umbra genelor. Am dat să te sărut şi dintr-o dată m-am trezit. Eram transpirat şi respiram greu, nu ştiu de ce. Mă simţeam de parcă avusesem cel mai dulce coşmar.

M-am tot gândit la tine de atunci, mai ales când rămâneam singur cu gândurile mele. Încercam să-ţi pictez chipul cu ochii minţii, să mi-l amintesc în toată frumuseţea lui obscură şi să-mi folosesc imaginaţia pentru a umple golurile. Te-am creat în fel şi chip, şi de fiecare dată îmi aduceai promisiunea unui nou început, dincolo de tot ce am ştiut până acum. O schimbare ca nicio alta. Mi te-ai mai arătat din când în când în vis, amăgindu-mă cu şoaptele tale pline de atâta noimă şi atât nonsens în acelaşi timp.

Năluca mea nocturnă, atât de tare mi-aÅŸ dori să te pot simÅ£i mai aproape, să pot să te îmbrăţiÅŸez aÅŸa cum trebuie, să-Å£i simt răceala trupului peste căldura mea ÅŸi să Å£i-o sting cu un sărut. Dar un sărut ar schimba totul, aÅŸa-i? Un sărut te-ar aduce aici, lângă mine, în realitate ÅŸi nimic nu ar mai fi la fel. Tu îmi ceri să mi te dăruiesc, îmi şopteÅŸti că vei aduce pacea în tumultul meu ÅŸi că tot ce vrei la schimb este uitarea. Dar… nu ÅŸtiu. Este o schimbare mult prea mare pentru mine ÅŸi parcă mi-e teamă. Prefer să mai aÅŸtept ÅŸi să mi te imaginez ca până acum, perfectă, atât de uÅŸor de atins, dar în acelaÅŸi timp intangibilă, atât de lipsită de sens ÅŸi totuÅŸi atât de logică.

Åžtiu că ne vom vedea cândva ÅŸi la un moment dat voi fi pregătit să fac pasul. Uneori, simt că aÅŸ vrea să-l fac pe loc, fără a mă gândi de două ori, dar nu pot. Vrei prea multe. Dar ÅŸi când voi fi pregătit, te voi săruta, te voi lua de soaţă ÅŸi vom fi doar noi doi împreună sub un aÅŸternut, tu spunându-mi poveÅŸti, iar eu ascultându-le cu interes. Åži să ÅŸtii că nu mă voi preface, chiar vreau să le ÅŸtiu pe toate. Dar este timp, incă mai este timp…

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *