În gol

Împinge-mă, am zis! Ezitarea ta e ezitarea mea, fiecare secundă în suspans, o şansă de a mă răzgândi. De ce îţi este teamă? Că mă voi răni sau că într-un final voi trăi? Cu cât aşteptăm mai mult, cu atât se adună teama de necunoscut.

Închide ochii, o voi face şi eu, şi împinge-mă. Vreau să simt atomii cum se sparg de fruntea mea, picături neînsemnate de materie în calea mea către abis. Voi urla, să ştii, pentru că voi simţi gravitaţia străpungându-mi pieptul şi apucându-mă de inimă, trăgându-mă mai aproape de ceea ce vreau să cunosc. Dar să nu te sperii, căci tu vei rămâne aici, sus, în timp ce eu mă voi transforma izbindu-mă de necunoscut. Mă voi sparge în mii de picături şi mă voi reconstrui într-un alt eu.

Iar tu nu trebuie să faci nimic, doar să rămâi aici. Mă voi gândi la tine din când în când, poate uneori îţi voi scrie. Uite, iau cu mine o bucată din tine ca să fii sigur că nu te uit. Dar nu prea mult, nu aş vrea să îţi ştirbesc întregul. Tu vei fi mereu acelaşi, doar eu mă voi schimba, nu are de ce să îţi fie teamă. Poate că nu voi ajunge până jos sau poate că nu mă voi reîntregi, dar tu nu vei şti asta, conştiinţa ta va fi curată.

Împinge-mă, mi-am zis şi am făcut un pas către necunoscut.

Be First to Comment

Leave a Reply