Orașul pisicilor

Soarele strălucește pe cer peste străduța cu linie de tramvai și case care au fost odată noi, dar acum sunt doar un monument al indolenței urbane din orașul nostru. Chiar și așa, scăldate în lumina aproape orbitoare de început de vară, acestea par aproape vesele, etalându-și cicatricile, crăpăturile și imperfecțiunile aproape cu mândrie. Mă gândesc că dacă ar fi persoane, ar fi probabil niște băbuțe zbârcite, uitate de nepoți printr-un colț de București, dar fericite că au ce povesti și că se au una pe cealaltă în ceea ce nu poate fi decât o șezătoare eternă. Măcar în aparență, pentru că în fapt știm că nimic nu este etern și la un moment dat și această străduță va fi mâncată de gura nesătulă a progresului.

Dar nu încă. Momentan totul e pustiu. Oamenii stau ascunși în case mânați de teamă și incertitudini. Stau și își macină viața sub auspiciile unei terori necunoscute până când cineva care știe mai bine decât ei ce e mai bine le vor spune că pot să înceapă să revină la lucrurile care le animau înainte existența precară. Nu dintr-o dată, bineînțeles, dar treptat. Puțin câte puțin. Ca o lecție din partea universului asupra lucrurilor pe care le iau de-a gata și pe care nu își lasă răgaz să le aprecieze.

Străduța e pustie. Dacă nu ar fi tapetată cu mașini de o parte și de alta, ar fi aproape un colț de rai anacronic în mijlocul unei haznale arhitecturale. Pentru că asta este Bucureștiul nostru, în fond, un suflet pe care l-am vândut bucată cu bucată și pe care l-am peticit în fel și chip, ca pantalonii ăia pe care îi purtai când erai mic pentru că mă-ta nu avea bani să îți ia alții noi. Pentru că trăiai în București, iar orașul i-a supt încet și sistematizat toată poezia din oase și a transformat-o într-o rotiță inertă a sistemului, prea ocupată să muncească ca să poți să ai tu tot ce vrei. Chiar și pantalonii ăia rupți și peticiți de care ai uitat când ai intrat la liceu și ai dat de viața socială. Sau când ai intrat la facultate și ai dat de bani la primul job luat prea devreme pentru că nu îți plăcea alegerea pe care ai făcut-o și ai rămas acolo dintr-o inerție impusă de societate.

Țin camera atârnată pe umăr și mâna pe obiectiv, gata să prind în amintire orice cadru interesant care s-ar putea materializa în fața mea. Sunt atât de adâncit în admirație pentru clădirile astea vechi încât mi se pare aproape o blasfemie să le pozez cu mașinile parcate în spic de-a lungul lor. Nu sunt spectaculoase, nici monumente arhitecturale, dar prin simplitatea lor interbelică mă fac să vreau să îmi imaginez ce povești ar avea de spus dacă ar putea vorbi.

Probabil în cel puÈ›in una o profesoară bătrână își petrece ziua într-o bibliotecă plină de cărÈ›i citind într-un chaise-longue pentru a nu-È™tiu-câta oară cartea ei preferată din tinereÈ›e È™i întrebându-se dacă din atâtea generaÈ›ii de elevi în care a încercat să trezească plăcerea lecturii mai există măcar unul care să își amintească de ea. ÃŽn alta, un lăutar își È™terge de praf acordeonul uitat într-un colÈ› ca un trofeu care încununează o viață dedicată muzicii. Pe vremuri, casa era animată de familia zgomotoasă, cu o soÈ›ie care È›ipa mereu la el când întârzia acasă noaptea, o soacră care nu-l iubea deloc, dar locuia la ei să îi ajute cu treburile casei È™i copiii mult prea numeroÈ™i pentru care curtea È™i străduÈ›a îngustă cu linie de tramvai erau un univers întreg. ÃŽn alta… nu am mai avut timp să mă gândesc ce se întâmpla, căci dintr-o dată îmi apare în față o pisică.

Puteam să jur că nu era acolo câteva secunde. Cât de curios… Se uită la mine de parcă abia atunci m-a observat, blocată ca È™i când nu È™tie ce ar vrea sau ar trebui să facă. ÃŽmi pun aparatul la ochi È™i focalizez obiectivul. Trag. Prima ființă vie care îmi iese în cale astăzi. Pisica își revine din blocaj È™i adoptă o postură indiferentă. Se uită în gol de parcă a uitat complet că sunt acolo. Sigur, se joacă cu mintea mea, vrea să îmi spună că acolo este teritoriul ei È™i că eu nu sunt decât un trecător, un călător insignifiant prin existenÈ›a ei ancorată printre aceste case vechi ale căror fiecare ungher probabil că îl cunoaÈ™te. Nu sunt nimic pentru ea, ea este stăpâna aici.

Îmi satisfac nevoia de a fotografia și merg mai departe. Pisica face câțiva pași într-o parte, parcă pentru a-mi semnala că îmi dă voie să trec pe strada ei. O las în urmă îndreptându-mă spre o destinație incertă, căutând o suflare de om să îmi confirme că încă mai suntem stăpâni peste orașul nostru.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *