Revelaţia realităţii

Sunt rupt între două universuri. Stau şi pendulez debusolat între două viziuni şi nu mă pot opri. Escaladez un munte şi mai este atât de mult de mers. Drumul este greu şi mâinile îmi sângerează tăiate în pietre ascuţite parcă puse acolo de o putere nevăzută. Sudoarea curge în broboane roşu-transparent peste crestele nisipoase, se amestecă cu fărâmiturile insipide de rocă pisată şi se prelinge greu către hăul care vine din urmă să mă înghită.

Ştiu că la sfârşitul drumului mă aşteaptă Atlantida dorinţelor mele, al visurilor şi speranţelor, oraşul pierdut în curs de regăsire, atât de sus, învăluit de nori şi soare. Aşa că strâng din dinţi, îi aud scrâşnind, îi simt încleştaţi în timp ce fiecare muşchi al corpului mi se încordează într-o priză disperată. Nu vreau să cad, vreau să merg înainte, vreau să găsesc absolutul, vreau să gust materializarea aspiraţiilor mele înainte să mă prăbuşesc la pământ în faţa-ţi.

Visam că sunt pe marginea unui râu, visam la verde crud, la păsările cântătoare, visam la pomii înverziţi, visam că sunt mult mai aproape de destinaţie decât ar fi trebuit să îmi fie permis să visez. Negura reveriei risipită, am realizat că realitatea vrea iarăşi să îmi demonstreze că vreau să ajung prea repede la destinaţie. Universul cere echilibru, universul cere datoria divină, prin sânge şi sudoare trebuie plătite păcatele trecutului înainte de a putea merge mai departe. Nota de plată trebuie achitată, am fugit de prea multe ori fără să o fac…

Privesc înainte şi văd muntele, văd pantele, văd pietrele, văd golul, sunt despuiat şi mă las pradă ambiţiei mârşave de a întrece hăul ce vine din urmă-mi. Aşa că urc, urc, urc, rănile şi vânătăile servindu-mi drept lecţie pentru tot ce nu am făcut cum trebuie în această viaţă. Şi totuşi urc. Pentru că merită, pentru că Atlantida este departe şi totuşi atât de aproape şi ştiu că o voi descoperi şi ştiu că îmi voi găsi liniştea. Sper doar să mă aştepţi în faţa porţii…

Be First to Comment

Leave a Reply