Poezia gândurilor mele

Nu pot să nu mă opresc din când în când şi să privesc înapoi la ce am fost şi ce am ajuns. Nu pot să nu stau să mă gândesc de unde vreau să mă ridic şi să merg înainte, sau să mă întreb dacă oare chiar am căzut şi trebuie să mă ridic. Dar ştiu mereu că oricând pot să vin aici şi să dau frâu liber gândurilor mele, pendulărilor mele, frustrărilor şi supărărilor mele. Aici este locul unde eu sunt stăpânul propriilor trăiri, aici le pot da glas şi le pot lăsa să povestească povestea lor pentru cine are răbdare să îşi răpească din puţinul timp pentru a învăţa din greşelile mele, pentru a se bucura alături de mine sau pentru a-mi da o palmă să mă trezesc din reveria idealistă în care mă las purtat uneori. Aici este locul meu de joacă, iar cuvintele sunt piesele ce se îmbină pentru a clădi fortăreaţa sufletului meu.

Fiecare titlu, un gând, fiecare articol, o simţire, fiecare pas, o lecţie. Aici este viaţa mea, aici am pus pietrele de hotar ale fiecărei etape prin care am trecut, le-am însemnat ca să le pot vedea şi am lăsat un drum de fărâmituri ca să le pot găsi din nou. Oamenii vin, oamenii pleacă, niciodată nu mor, ci doar se fac nevăzuţi într-un colţ al amintirii, precum jucăriile din cufărul uitat al copilăriei. Copacii fără pădure se apleacă grei sub povara vântului trăindu-şi printre lacrimi povestea de iubire interzisă. Norii grei de zăpadă se descarcă prin ninsori abundente peste iubirea de astă-vară şi noua primăvară se lasă aşteptată. Păsările au degerat şi aşteaptă încremenite dezgheţul ca să se poată aşterne moarte printre iarba crudă ca atâtea bucurii care au fost şi nu mai sunt.

Lacul codrilor albastru umplut din lacrimi de poet neîmplinit aşteaptă tăcut venirea fetei din vis cu picioare mici şi albe care să se aplece să îşi privească figura schimonosită de frustrări. Zi după zi, an după an, doar nuferii galbeni parcă strălucind în lumina nopţii îi ţin de strajă suferinţei în singurătate şi tăcere. Şi din visare se trezi copilul privind la geamul aburind, îşi scutură capul şi privi afară la zăpada ce se topeşte, la vrăbiuţe jucăuşe sărind de pe o creangă pe alta într-un dans frenetic al unei noi şanse la fericire. Şi din spate vechiul picup cânta o ilogică serenadă pentru sufletele singure.

Pe glas de îngeri se înalţă un cântec nedesluşit către zări necunoscute. Prin haloul de lumină văd o umbră mişcându-se cu o uşurinţă nobilă către mine. Până să îmi dau seama cine este dispăru şi se făcu linişte. În întunericul umed căutam peretele şi nu-l găseam, voiam să ies să mai văd odată lumina, să întind firul Ariadnei prin labirintul propriilui meu suflet să pot ieşi din el. Dar mi-am dat seama repede că nu pot. La ieşire minotaurul veghează şi nu îmi dă pace. Nu pot ieşi, aşa că mă întorc, aprind o ţigară şi mă apuc să transform în cuvântare poezia gândurilor mele.

Be First to Comment

Leave a Reply