Nu pot să nu mă opresc din când în când și să privesc înapoi la ce am fost și ce am ajuns. Nu pot să nu stau să mă gândesc de unde vreau să mă ridic și să merg înainte, sau să mă întreb dacă oare chiar am căzut și trebuie să mă ridic. Dar știu mereu că oricând pot să vin aici și să dau frâu liber gândurilor mele, pendulărilor mele, frustrărilor și supărărilor mele. Aici este locul unde eu sunt stăpânul propriilor trăiri, aici le pot da glas și le pot lăsa să povestească povestea lor pentru cine are răbdare să își răpească din puținul timp pentru a învăța din greșelile mele, pentru a se bucura alături de mine sau pentru a-mi da o palmă să mă trezesc din reveria idealistă în care mă las purtat uneori. Aici este locul meu de joacă, iar cuvintele sunt piesele ce se îmbină pentru a clădi fortăreața sufletului meu.
Fiecare titlu, un gând, fiecare articol, o simțire, fiecare pas, o lecție. Aici este viața mea, aici am pus pietrele de hotar ale fiecărei etape prin care am trecut, le-am însemnat ca să le pot vedea și am lăsat un drum de fărâmituri ca să le pot găsi din nou. Oamenii vin, oamenii pleacă, niciodată nu mor, ci doar se fac nevăzuți într-un colț al amintirii, precum jucăriile din cufărul uitat al copilăriei. Copacii fără pădure se apleacă grei sub povara vântului trăindu-și printre lacrimi povestea de iubire interzisă. Norii grei de zăpadă se descarcă prin ninsori abundente peste iubirea de astă-vară și noua primăvară se lasă așteptată. Păsările au degerat și așteaptă încremenite dezghețul ca să se poată așterne moarte printre iarba crudă ca atâtea bucurii care au fost și nu mai sunt.
Lacul codrilor albastru umplut din lacrimi de poet neîmplinit așteaptă tăcut venirea fetei din vis cu picioare mici și albe care să se aplece să își privească figura schimonosită de frustrări. Zi după zi, an după an, doar nuferii galbeni parcă strălucind în lumina nopții îi țin de strajă suferinței în singurătate și tăcere. Și din visare se trezi copilul privind la geamul aburind, își scutură capul și privi afară la zăpada ce se topește, la vrăbiuțe jucăușe sărind de pe o creangă pe alta într-un dans frenetic al unei noi șanse la fericire. Și din spate vechiul picup cânta o ilogică serenadă pentru sufletele singure.
Pe glas de îngeri se înalță un cântec nedeslușit către zări necunoscute. Prin haloul de lumină văd o umbră mișcându-se cu o ușurință nobilă către mine. Până să îmi dau seama cine este dispăru și se făcu liniște. În întunericul umed căutam peretele și nu-l găseam, voiam să ies să mai văd odată lumina, să întind firul Ariadnei prin labirintul propriilui meu suflet să pot ieși din el. Dar mi-am dat seama repede că nu pot. La ieșire minotaurul veghează și nu îmi dă pace. Nu pot ieși, așa că mă întorc, aprind o țigară și mă apuc să transform în cuvântare poezia gândurilor mele.
Be First to Comment