Toată lumea din familia noastră

Familie… Pentru mulţi dintre noi acest cuvânt are o încărcătură greu de estimat. Pentru mulţi dintre noi este acel mediu în care am crescut, în care ne-am simţit mereu în siguranţă, unde ne-am întors de fiecare dată când viaţa ne-a doborât din picioare, acolo unde legăturile sunt atât de puternice încât dau iluzia imuabilităţii. Familia este acel concept în care marea majoritate ancorează tot rostul existenţei individului, pornit din sânul unei familii şi căpătând datoria fondării uneia noi pe post de leagăn al copilăriei unei noi generaţii. Şi, totuşi, acest concept pare din ce în ce mai fad, iar Radu Jude ţine să ne arate asta cu vârf şi îndesat în a sa comedie neagră Toată lumea din familia noastră.

Marius, un dentist divorţat porneşte de dimineaţă să îşi ia fiica, Sofia, de la mama ei şi să plece într-una din puţinele vacanţe pe care i le mai permite legea. Ajuns acolo, află cu stupoare că Otilia, mama, a lăsat vorbă ca fata să nu plece nicăieri deoarece este uşor răcită. Nepregătit să renunţe la unul din puţinele ocazii de a-şi vedea copilul şi de a petrece timp cu el, Marius hotărăşte să plece, totuşi, dar se loveşte de rezistenţa tatălui vitreg care insistă ca acesta să o aştepte pe Otilia. De aici, totul spiralează într-un ritm alert către abisul disperării. Marius îşi pierde cumpătul şi recurge la gesturi disperate şi violente care frizează limita credibilului, dar care servesc perfect pentru a ilustra agonia neputinţei. Este un om care vrea să se agaţe de ultima fâşie a umanităţii sale pierdute. Incapabil a da drumul trecutului şi de a merge înainte, încearcă vizibil o gamă largă de stadii şi trăiri: gelozie, frustrare, disperare, târguială, furie.

Copilul este la mijloc, este mărul discordiei şi, totuşi, este cel care are cel mai mult de suferit din toată povestea. Prinsă între un tată disperat în faţa iminenţei pierderii oricărei legături cu singurul său copil şi agăţat de trecut, cu probleme şi frustrări nerezolvate şi o mamă care face tot posibilul să şteargă trecutul cu buretele şi să îşi reconstruiască viaţa, fetiţa este incapabilă a conştientiza ce se întâmplă şi totuşi oscilează copilăreşte între a-şi condamna tatăl pentru reacţiile sale necumpătate şi a-l ierta pentru tot.

Un film care pictează un tablou sumbru cu mai multe implicaţii. Pe de o parte, avem imaginea unei familii destrămate, un tată care încearcă să lupte pentru dreptul de a putea fi alături de fiica lui şi se simte ameninţat atunci când planurile îi sunt date peste cap, o mamă care încearcă să îşi refacă viaţa şi să şteargă trecutul cu buretele, dar şi un copil de cinci ani care abia pricepe ce se întâmplă în jurul ei, dar vizibil afectată de furia dezlănţuită a tatălui ei. Pe de altă parte, avem imaginea omului care nu mai trăieşte decât pentru copil, singura legătură pe care o mai are cu trecutul peste care nu poate trece, incapabil a-şi găsi drumul, omul pentru care a pierde şi această ultimă legătură înseamnă a pierde sensul vieţii, o debilitantă derivă existenţială.

Filmul este foarte bine făcut, iar actorii numără numele grele precum Tamara Buciuceanu-Botez, Alexandru Arşinel şi Stela Popescu, dar şi nume noi care promit, precum Şerban Pavlu în rolul principal. Regizorul a reuşit cu măiestrie să construiască un minivers al pierzaniei în acel apartament în care se desfăşoară aproape toată acţiunea filmului şi a închis cu un final deschis, după cum e tipicul cinematografiei româneşti în ultmii ani, parcă vrând să lase privitorul să tragă propriile concluzii asupra problemelor ridicate. Nu este un final fericit, dar nici unul trist este doar… un final spre care putem să reflectăm, care ne îndeamnă să deschidem ochii larg şi să realizăm că dacă rămânem ancoraţi în trecut, apele regretelor se vor revărsa asupra noastră şi nu ne vom mai putea ridica la suprafaţă.

Be First to Comment

Leave a Reply