Moştenirea lui Davila

O personalitate marcantă, mult invidiată de contemporani datorită succesului reputat în ciuda afiliaţiei politice difuze servind propriei agende, Carol Davila a venit în 1853 în România şi nu a mai plecat, schimbând total faţa societăţii, percepţia asupra nevoii de sănătate, ridicând un sistem funcţional din cenuşa rudimentarităţii medievale. Unul dintre personajele marcante ale secolului XIX la noi în ţară, a format bazele a ceea ce avea să devină o tagmă aparte a societăţii, o veritabilă pătură socială de sine stătătoare.

Acum, la mai bine de un secol şi jumătate, ne învârtim într-un cu totul alt context. Totul se mişcă atât de repede şi necontrolat, lumea evoluează în jurul nostru, dar din păcate nu mai are cine să ne împingă să ţinem pasul. Zilele în care aderarea la o facultate de medicină, munca asiduă depusă pentru a accede în cercul select al cadrelor medicale însemnau ceva, zilele în care a fi medic era un titlu de onoare socială, dar şi umană încep să apună încetul cu încetul. Deşi foarte mulţi continuă să se înghesuie la porţile facultăţii sperând să obţină un loc, deşi meseria de doctor este în continuare una foarte căutată, atât motivaţiile cât şi viziunea asupra acesteia s-au schimbat drastic.

Într-un timp ce se scurge încetul cu încetul spre imemorial, această meserie era un titlu de nobleţe, era rezervată celor care doreau cu adevărat să facă o diferenţă, înclinaţia către studiul medical se năştea din pasiune, o pasiune care doar creştea pe măsură ce individul evolua. Drumul se clădea asiduu prin ani şi ani de studiu, ducând în final către o recunoaştere spre care atât de mulţi aspirau: o recunoaştere de cele mai multe ori la nivel spiritual mai degrabă decât material… pentru că, în fond, dorinţa de a profesa se năştea primordial din dorinţa de a ajuta, de a schimba ceva, chiar şi în viaţa unui singur om.

Privind, prin comparaţie situaţia de astăzi, putem realiza uşor că foarte multe s-au schimbat. Lumea este alta, mentalitatea este alta, iar aspiraţiile sunt cu totul altele. Dacă ar fi să întrebăm majoritatea celor veniţi visând la un loc în facultatea de medicină, vom realiza cu stupoare că dorinţa lor de a porni pe acest drum greu se rezumă la satisfacţii materiale obţinute în străinătate. Din ce în ce mai puţini vor răspunde cu sinceritate că asta simt că îşi doresc, că spre asta aspiră, că au o pasiune pentru cunoaşterea corpului uman, pentru a învăţa cum să repare şi să îmbunătăţească acest mecanism complex în folosul altora. Risipite în vânt sunt orice înclinaţie către compasiune, dăruire, generozitate, studiul medical se îndreaptă vertiginos către o comercialiate dureros de accesibilă oricui a învăţat primele trei pagini ale manualului de admitere si crede că poate da un diagnostic.

Şi este trist… Este trist atunci când vezi copii prezentându-se la uşa facultăţii de medicină, sperând să intre şi întrebând unde sunt sălile de “filozofie” sau “filologie”. Este trist că vrei să accezi către un drum despre care nu ştii nimic, despre care nu prea îţi doreşti să ştii nimic, dar speri că îţi va aduce o cantitate substanţială de bani pentru că aşa ai văzut în filme sau pentru că un verişor care, poate, chiar a pus pasiune în ceea ce a făcut a reuşit să facă asta.

Ar trebui să ne oprim un pic şi să ne mai şi evaluăm. Să ne evaluăm posibilităţile, să ne evaluăm motivaţiile, să ne dăm dăm o palmă peste ochi consternaţi realizând că poate nu sunt dintre cele mai potrivite cu ceea ce credem că am dori să facem. Şi atunci este momentul propice pentru a ne regândi strategia, pentru a ne alege un alt drum sau pentru a ne găsi adevărata pasiune nedescoperită. A porni înainte pe o cale, cu atât mai mult una având în balanţă atâtea implicaţii socio-morale, ar trebui să fim convinşi de faptul că banul nu este singurul scop pentru care mergem în această direcţie, altfel mai mult ca sigur nu vom reuşi. Iar uneori această realizare vine atât de târziu încât ne vom da seama că ne-am petrecut ani buni din viaţă alergând un ideal atât de sec, atât de dezumanizant şi am pierdut atât de mult timp făcând ceva din care nu am dorit decât finalitatea materială, dar nefiind în stare să facem faţă şi drumului către acea finalitate.

Pentru că, fără apa pasiunii, drumul prin deşertul vieţii este lung, greu şi uneori fatal.

Be First to Comment

Leave a Reply