Teroarea necunoscutului

Stau singur sub recele dureros al nopţii visurilor mele… Stau şi plâng şi mă întreb de ce am meritat eu asta… Cu ce am greşit, ce am spus ca să se petreaca cele ce s-au petrecut? Ce zid înalt s-a ridicat înaintea speranţelor mele şi le împiedică să păşească înspre realitate?

Din bătaia cadenţată a inimii înşelate de false idealuri acum a rămas doar un ecou… Un zgomot înăbuşit ce străpunge calmul adormirii simţurilor. Praful umed lâncezeşte sub greutatea stropilor de ploaie eliberatoare. Şi uitată într-un colţ întunecat, floarea albă a visării se ofileşte, iar petalele sale negre de sete, şifonate şi uscate se pleacă îndoliate peste marmura rece a uitării.

Iar capul meu lipit de geamul ud şi rece, ca o umbră a sufletului meu gol şi despuiat de orice fel de simţire, se zbate ritmic în aceeaşi baie sângerie a eternului necunoscut… De ce?

Be First to Comment

Leave a Reply