Dragostea – obiect al idealului nostru

Dragostea este un sentiment ce pare să’şi fi pierdut însemnătatea în materialismul cotidian ce domină vieţile noastre în aceste vremuri moderne. Sau poate nu este asa… Poate ea încă există puternică în sufletele unora. Indiferent dacă în societatea şi cultura modernă dragostea mai are parte de aceeaşi putere şi acelasi patos al vremurilor eminesciene sau shakespeariene care au ridicat’o la nivel de ideal suprem al vieţii umane, de melodia cadenţată a vremurilor minulesciene, prinsă într’un cântec de vioară, sau de sumbritatea vremurilor bacoviene în care ea era inchisa într’un birou întunecat, sufocată de ghearele depresiei, aceasta rămâne în continuare un motor al existenţei noastre.

De ce este dragostea un viciu? Pentru că dragostea este un drog, iar drogurile sunt vicii. Nevoia noastră de a împărtăşi sentimente, de a iubi şi de a fi iubiţi ne împinge să facem lucruri nebuneşti, ne induce o stare de extaz, urmată imediat de o depresie dureroasă care, însă, în loc să ne lecuiască, ne face cu atât mai mult sa ne’o dorim. Stabilitatea emoţională pe care o dobândim, puterea şi motivaţia de a lupta în continuare pe care o resimţim atunci când avem pe cineva alături, toate acestea ne fac să ne dorim să sorbim din această cupa dulce-amară, deşi suntem conştienţi că inexorabil suntem traşi înspre o existenţă marcată de dureri cel puţin la fel de puternice ca şi bucuria care ne umple sufletul atunci când iubim.

Ne dorim să iubim, dar în acelaşi timp dorim să fim iubiţi. Oricum am lua’o este un act de egoism suprem. Totuşi, pentru a’l atinge trebuie să ne dovedim capacitatea de dăruire, să ne exersăm altruismul. Pentru a obţine acea finalitate ideatică trebuie să dăruim de la noi până în momentul în care simţim că nu mai avem ce da, până în momentul în care tot ce mai avem de sacrificat pe altarul acestui zeu crud al simţirilor este fiinţa noastră. Iar atunci când ne’am dăruit total, descoperim cu stupoare că cel pentru care ne’am înjunghiat sufletul precum mielul pascal nu este pregătit să facă acelasi lucru pentru noi. Atunci, cuţitul începe să se învârtă în rană şi resimţim fiecare crestătură cu toata fiinţa noastră. Simţurile noastre amorţesc într’o beţie cruntă a dezamăgirii, un dans macabru al idealităţii demitizate. Apoi, cu inima sângerândă aşteptăm cuminţi ca pumnalul să iasă singur, iar rana să se vindece, pentru a o putea lua iarăşi de la capăt. Ne îndreptăm vertiginos şi rapid cu capul înspre acelaşi zid de cărămidă de care ne’am lovit de atatea ori înainte, dar de fiecare dată avem încredere că îl vom risipi.

Iubirea este o nevoie care ne urmăreşte peste tot. Ne ridică şi ne doboară cu regularitate, dar noi tot o căutăm. Blestemul androginului despărţit ne urmăreşte toată viaţa. Tânjim să ne întoarcem la acel stadiu în care în fiecare fiinţă sălăşluiau două suflete şi două minţi pereche, simbiotice, potrivite la fiecare milimetru, închegate ca un complex puzzle al firii umane originare.

Având toate acestea în vedere, pot conchide că fiecare portretizare a acestui sentiment, al acestui fenomen al existenţei umane o caracterizează perfect, dar niciodată complet. În concluzie, dragostea este shakespeariana, transformându’ne în victime ale propriei nevoi de sacrificiu mutual alături de obiectul adulaţiei noastre; este eminesciană, reprezentând un ideal oscilatoriu, uneori fiind aproape tangibil, alteori atât de departe încât abia îl distingem; este minulesciană, fiind muzica ce îmbată sufletul nostru, ce ne dicteaza dansul vieţii, dar este şi bacoviană, lăsându’ne părăsiţi într’o sumbră şi cenuşie cameră a sufletului nostru, părăsit de visuri si speranţe. Dragostea dă drumul nălucii fericirii şi extazului, pândită la fiecare pas de lupul sângeros al durerii şi dezamăgirii.

Be First to Comment

Leave a Reply