Homo Anima

Om suflet. Suflet om. Om şi suflet. Suflet de om. Raţiune şi simţire. Trup şi pasiune. Înşiruire nonsensică de termeni. Şi iată că am inventat un nou cuvânt, lucrând în afara DEX-ului pentru a-mi exprima ideile. Ce este sufletul şi ce ne face oameni? O întrebare atât de puerilă aruncată într-un vad de nesfârşit nonsens. Prin termenul de om ne autocaracterizăm ca specie de fiinţă vie, neinclusă în Atlasul Zoologic – de asemenea plăsmuire proprie a spiritului nostru intruziv pe care plastic îl denumim “sete de cunoaştere” – şi în care nu ne dorim a fi încadraţi în regnul din care inevitabil facem parte ca şi lege fundamentală a naturii, deoarece ne considerăm superiori.

Dar prin ce ne ridicăm noi mai presus de suratele animale astfel încât să constituim un regn în sine? Un regn, un ordin, o clasă şi o familie populate cu o singură specie unică: Homo Sapiens Sapiens. Este uimitor că am avut măcar bunul simţ de a ne trasa ancestralul şi de a ne da o denumire ştiinţifică. Poate ar trebui să ne creem propriul atlas, în care să efectuăm o călătorie de cunoaştere în meandrele propriei noastre fiinţe. Un atlas care inevitabil ar conţine o unică pagină, cu o poză standardizată, frumos desenată de mână şi sub care să scrie în litere îngroşate: Omul. Dincolo de asta probabil nu am fi în stare să ne definim în complexitatea noastră, deoarece puterea noastră fundamentală, închipuitul nostru avantaj asupra celorlalte fiinţe vii, anume raţiunea, nu ne ajută nici măcar în înţelegerea propriului nostru mecanism existenţial. Nu coborâm urechea către cei necuvântători, deoarece nu au puterea de a se exprima pe înţelesul nostru, negăm importanţa lor în raport cu a noastră pentru că nu suntem în stare să le înţelegem. Dar cum să îi putem înţelege pe alţii când nici măcar coardele vibrante ale propriei noastre existenţe nu le putem desluşi şi nu le putem acorda într-un ton armonic?

Şi totuşi, prin puterea noastră de a complica liţele atât de simple şi de bine ţesute ale ritmurilor vieţii naturii, ne-am creat un model arhetipal prin care ne definim pornirile şi comportamentul, la care ne raportăm senzaţiile şi cu ajutorul căruia ne hrănim setea de imortalitate şi ne potolim frica de moarte şi reintegrare în ciclul natural de unde ne-am ridicat. Sufleul este numele generic pe care l-am dat cumulului de procese care ne ghidează şi ne impulsionează raporturile cu mediul înconjurător. Omul are suflet. Sufletul are un trup. Suntem purtătorii în plan material ai unei plăsmuiri abstracte, al unui arhetip spart în mii de variante, personalizat în funcţie de gradul nostru de înţelegere sau de mecanismul fiecăruia de relaţionare cu lumea.

Sufletul este imperiul sentimentului. Sentimentul este rodul raţiunii noastre care ne explică pornirile şi comportamentul. O traducere inutil complicată a unei sume de instincte naturale care se implică unul pe celălalt, se îmbină şi formează un principiu cu totul nou. Şi astfel folosim nume pompoase pentru porniri elementare, naturale, doar din nevoia de a ne distanţa de “simplitatea” animalică de unde ne-am pornit lungul drum pe scara evolutivă a autodistrugerii.

Dar pentru că de asemenea sunt om, nu mă voi lăsa pradă ipocriziei de a susţine că sunt diferit. Mă înscriu în aceleaşi linii ca şi toţi semenii mei. Simt pentru că sunt viu, raţionez pentru că simt şi imi transpun instinctul animalic în acelaşi abstract antropic aspirând către o închipuită superioritate de factură divină, fiind plăsmuit după chipul şi asemănarea aceleiaşi puteri demiurgice creată după chipul şi asemănarea noastră într-un fatidic cerc vicios al propriei vanităţi subordonate condiţiei noastre de om, fiinţă superioară dotată cu suflet şi raţiune.

Be First to Comment

Leave a Reply