Ochi pentru ochi

Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie.
(Exod 21/23-25)

ÃŽn momentul în care a conÅŸtientizat că orice acÅ£iune are consecinÅ£e, omul a încercat să îşi catalogheze fiecare faptă în funcÅ£ie de efectele pe care aceasta le generează… asupra lui, asupra celorlalÅ£i, asupra naturii, asupra fructului convingerilor sale. Astfel a luat naÅŸtere scindarea superficială ÅŸi tranÅŸantă a faptelor săvârÅŸite în “bine” ÅŸi “rău” ca măsuri absolute ale acestor consecinÅ£e.

Dorind să îşi traseze nişte limite, să aducă o umbră de organizare în haosul existenţei sale animalice subjugate strict legilor naturii şi ale supravieţuirii, omul a inventat legile, alegând în primă fază drept instanţă supremă puterea supranaturalului aflat dincolo de puterea primitvă de înţelegere. Astfel a luat naştere religia ca ordin moral suprem, ca şi cod esenţial de rigori morale, acolo unde fiecare faptă este cântărită şi apoi judecată de către divin. Dar, ca orice alt experiment-produs al emancipării omului în raport cu natura, acesta a eşuat. Aşa că omul a decis să suplimenteze puterea divinului cu forţa propriului braţ, preluând rolul de instanţă finală în raport cu cei care îi aduc disconfort.

A luat, prin urmare, naÅŸtere norma morală primordială a Bibliei, cea care ne conferă dreptul de a preceda judecata Divină cu propria noastră putere pământeană: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!” Dar oare este aceasta o viziune benefică? Oare plătind altora cu aceeaÅŸi monedă, bucurându-ne de răul celor care ne-au făcut rau, găsind plăcere în suferinÅ£a altora, oare nu suntem la fel de răi ca cei care ne-au greÅŸit în primă instanţă?

Întâlnim în viaţă o multitudine de oameni, interacţionăm cu o gamă foarte variată de persoane, personalităţi, porniri, aspiraţii, uneori contradictorii cu ale noastre sau cu credinţele şi convingerile noastre. Există multe persoane care ne greşesc, care ne fac rău, care ne rănesc, cu sau fără voia lor. Şi nu putem să fim ipocriţi şi să afirmăm că noi, în poziţia celor care am fost trădaţi, răniţi, scuipaţi, nu am simţit măcar odată acel impuls de a-l vedea pe cel care ne reduce fiinţa la o simplă unealtă a propriilor meschinării redus la rândul lui la acea tăcere încordată a lipsei oricărei urme de speranţă. Nu putem spune că atunci când am primit o palmă nu ne-am dorit măcar un moment a o întoarce înzecit, de a îndrepta suliţele falangei înspre cel ce a îndrăznit să ne atace liniştea şi pacea.

Åži este un sentiment măcinător. Privind cu obidă acea persoană care a îndrăznit să ridice pumnul împotriva noastră ne trec fiori reci din gânduri meschine de răzbunare. Åži ne dorim cu ardoare să putem să ridicăm ciocanul ÅŸi să zdrobim mâna ce a încercat să ne inunde în durere. Fără să realizăm ne cufundăm în gânduri de negândit, păşim violent pe firul subÅ£ire ce ne desparte de prăpastia pierzaniei. Ne închidem într-un halou de întuneric, în care bâjbâim dezorientaÅ£i, mânaÅ£i de un singur scop. Ca un nebun în celula lui singuratică, pătată de igrasie, închisă după gratii ruginite, ne zbatem inconÅŸtient pe marginea abruptă înainte de a cădea într-o dizgraÅ£ie totală. Noi ca oameni, ca fiinÅ£e emancipate, ne desconsiderăm pe noi înÅŸine, ne pavăm drumul către decădere lăsându-ne mânaÅ£i de ură, în cea mai pură formă a acesteia. Cădem pradă unui vârtej de emoÅ£ii contradictorii care ne ia, ne poartă, ne ameÅ£eÅŸte ÅŸi ne coboară acolo, jos… Dincolo de ceea ce aspirăm să fim.

Ne dorim să ajungem “acolo sus”. Nu ne definim clar ce înseamnă aceasta, dar ne stabilim un ideal atât de fragil ÅŸi de relativ, dar care aproape întotdeauna implică ÅŸi împăcarea cu sinele. Ne stabilim niÅŸte rigori morale la nivel personal, ne jurăm să ne Å£inem de ele, dar gheara rece a disperării ne sfâşie pe toÅ£i mai devreme sau mai târziu. Lăsându-ne pradă pasiunii animalice, unei dorinÅ£e arzătoare de a vedea arzând în flăcări un oraÅŸ întreg pentru fapta necugetată a unui singur individ, uităm să privim în jurul nostru, să ne bucurăm de ceea ce avem, să uităm de trecut ÅŸi să trăim în prezent. Pentru că, orice ar fi ÅŸi orice s-ar întâmpla, roata se întoarce, existenÅ£a se supune ritmului său circular, perpetuu, repetitiv, iar destinul, acest concept aparent atât de banal ÅŸi totuÅŸi atât de complex, îşi pune în miÅŸcare mecanismul ÅŸi echilibrează totul, iar dreptatea va fi servită.

Descoperim cu stupoare că este atât de uÅŸor să purtăm pică, să avem gânduri rele, să ne pătăm cămaÅŸa verticalităţii ÅŸi a umanităţii cu sângele regretului transformat în frustrare transformată în flacăra răzbunării, dar este atât de greu să spunem cuiva că îi iertăm. Iar a demonstra că suntem “mai oameni” decât cel ce ne-a greÅŸit, a ne păstra integritatea ÅŸi a ne păstra curată conÅŸtiinÅ£a este probabil cel mai satisfăcător sentiment ÅŸi în acelaÅŸi timp cea mai dureroasă armă. Aunci când ne găsim în faÅ£a râpei în care ne cufundă pasiunea răzbunării, ne ÅŸtergem fruntea de sudoare ÅŸi ne simÅ£im uÅŸuraÅ£i că ne-am dezlegat din faÅ£a ochilor eÅŸarfa ce ne orbea, care ne-a dus atât de aproape de catranul inumanităţii, este momentul în care vom ÅŸti că ne putem elibera articulând două cuvinte… TreziÅ£i din reveria furiei oarbe ÅŸi simÅ£ind nevoia unei conÅŸtiinÅ£e curate pentru a ne bucura de o nouă zi, putem grăi: Te iert!

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *