Tango retoric

Lumina timidă a lumânării îmbăta întunericul încăperii cu iluzia unui refugiu din calea nopţii. Pe parchetul îmbătrânit zgomotele paşilor completau cadenţat ritmurile stricte ale tango-ului ce se aude în fundal. Un tablou de un romantism tăcut pe care stai şi îl priveşti de la o masă îndepărtată, la capătul paharului în care se topesc două cuburi de gheaţă peste pământiul transparent al whisky-ului uitat. Pufăi cu putere dintr-o ţigară şi simt cum mă străpungi cu privirea, dar ştii că nu mă pot uita acum la tine.

Sunt pierdut pe aripile dansului, mă arcuiesc în mişcări ritmate, exacte, regizate, las muzica să îmi dirijeze rutina. O simt intrându-mi în urechi, inundându-mi simţurile, mă las pradă ei, bătând pasul periodic pentru a nu pierde măsura. Mă priveşti şi nu îţi vine a crede. Nu sunt cel care te aşteptai să fiu. Ştiu, te-am uimit cu mişcările mele de care nici nu mă credeai capabil. O nouă zi, o nouă descoperire, o nouă faţă. Transpirat scrutez scurt încăperea, încerc să pătrund întunericul să ştiu dacă mai eşti acolo.

Scrumiera plină se topeşte parcă sub greutatea mucurilor de ţigară, iar whisky-ul răsulfă debusolat amestecându-se cu apa într-o beţie a lacrimilor de mult uitate. Te simt că vrei să pleci, să scapi din încăperea întunecată şi înecată în fum de ţigară. Te rog, mai zăboveşte, nu te ridica, mai stai şi mai priveşte. Voi veni şi pe la tine, dar acum nu pot. După cum vezi, dansez cu regretul.

Be First to Comment

Leave a Reply