Sublim

Am atins sublimul cu tălpile. L-am atins şi m-am întors din faţa lui pentru că a fost prea bun pentru mine. Am înfulecat din pământul umed ca să îmi potolesc setea… Setea mea nestăvilită de nou, a reatinge iar şi iar absolutul. Dar de fiecare dată pământul are un gust din ce în ce mai amar, rădăcinile mâncate sunt din ce în ce mai uscate, mă ustură pe vârful limbi, le scuip, dar cresc la loc. Îmi simt gingiile sângerând, dinţii despărţiţi violent de buruienile ce cresc. Sămânţa lăcomiei încolţită printre lacrimi de sânge îmi dă dureri… Plâng… Cu degetele mâzgălite de noroi caut să le rup din rădăcină, dar mă săgetează o durere difuză, haotică, insuportabilă, urcă pe nervii cranieni pe care îi simt vibrând agitaţi, conducând obosit impulsuri dureroase, parcă vrând să se desprindă, să îmi iasă pe nas, să mă lase fără simţire…

De sub pământ aud strigătele copiilor nenăscuţi, borâţi de o mamă desfigurată, un uter gigantic, demonic cu aspect de hău întunecat. Din colţurile inimaginabile ale isteriei şi disperării, copiii morţi cu şira spinârii de un negru carbonizat se uită la mine cu ochi goi. Nu-i văd, dar îi simt. Sunt acolo. Îmi şoptesc versuri neînţelese, incantaţii luciferice. Sunt în genunchi, nu mai suport… Am stat la porţile sublimului deschise, dar nu am ştiut să mă descalţ înainte de a intra. Nu am ştiut să rămân să mă îmbăt din raze de lumină, să număr zilele de fericire până când le pierd şirul. Am fost lacom, am vrut mai mult, am fost mândru şi nu am ştiut să ascult, am fost pasional, dar nu am ştiut să iubesc, să apreciez, să dau o mână.

Aş da o mie de regate pentru un nou început, aş omorî copiii a o mie de diavoli pentru a îmi stârpi din suflet regretele, pentru a-mi ispăşi pedeapsa pentru fiecare moment în care am scuipat în ochiul iertător al absolutului şi i-am întors spatele cu ignoranţă. Aş arde porţile raiului şi aş îngheţa hăurile iadului, aş spinteca uterul demonic al propriei nebunii ca să mai am o şansă de a dovedi că sunt în stare să iubesc. Măcar de data asta aş stârpi ciuma nesiguranţei, aş lupta spre a slei balaurul incertitudinii. M-aş pune în genunchi şi aş plânge iar cu lacrimi de sânge printre spinii ce i-am sădit peste tot ce n-am lăsat să crească în timp ce-i voi plivi cu mâini însângerate.

Cu ochii roşii mă ridic, precum un monstru ridicol, transformat din omul care eram odată: un om cu vise, aspiraţii, un om cu o naivitate strivită de ciubote mult prea grele, mult prea pline de noroi, un om cu un potenţial de a iubi risipit printre asentimente, printre merite inexistente. Sunt altul, sunt nou, sunt înfricoşător, îmi este frică de mine. Sunt mai tăbăcit, mai aspru, mai insensibil, dar ştiu că îmi pot învinge demonii. Plin de pământ mă îndrept către izvorul rece al mântuirii să mă purific încă odată, pentru ultima dată, ca să mă pot reîntâlni cu negustorul de vise, aspiraţii şi speranţe. Sper că preţul pe care l-am plătit va fi pe gustul lui…

Be First to Comment

Leave a Reply