Citeşte numai la final

În oraşul din răscruce de pe cărţi cu amintiri te aşteptam sub lumina fadă a lampei de la colţul străzii. Doar o siluetă de nedesluşit pândind la adăpostul nopţii venirea ta. Cred că te-am văzut trecând pe lângă mine, dar nu sunt sigur, este atât de întuneric… Aşteptarea mă omoară, nu există chin mai odios decât purgatoriul incertitudinii scăldat în apele nesiguranţei.

Cărămida rece a caselor ce se înghesuie flancând aleea strâmtă rânjesc parcă perfid în lumina slabă la agonia mea, agonia aşteptării tensionate. Mă uit în jurul meu şi văd numai întunericul incertitudinii pe care oricât aş încerca să îl pătrund nu reuşesc. Trebuie să îmi iau inima în dinţi şi să înaintez palpând fiecare centimetru în căutarea destinaţiei.

Te joci cu mine, o, fantasmă a impulsurilor mele înfundate, sau doar sunt eu pierdut în întuneric? Pipăi pereţi galeşi şi încerc să dau de o lumină, un nou colţ de stradă sub binecuvântarea unui felinar solitar. Se spune că noaptea este un sfetnic bun, iar pe mine mă sfătuieşte să îmi iau inima în dinţi să aprind un chibrit şi să privesc în jur. Poate eşti chiar lângă mine, îţi simt răsuflarea caldă pe gâtul meu descoperit, dar nu te pot găsi, nu te pot atinge.

Şi totuşi îmi place, pendulez între dorniţă înflăcărată şi disperare derizorie, între speranţă şi dezamăgire, îmi place adrenalina jocului, îmi place să te caut, să te pândesc, poate îţi voi simţi atingerea caldă atunci când mă vei lua de mână şi mă vei întoarce înspre tine.

Citeşte-mi numai la final, unde sub lumina fadă a lampei de la colţul străzii suntem doi, unde joaca de-a şoarecele şi pisica prin hăul necunoscut al insecurităţii s-a risipit, finalul în care pândim la un colţ uitat de stradă un nou răsărit, o nouă zi… împreună.

Be First to Comment

Leave a Reply