De la ideal la real

Adrenalină, sudoare, încordare, durere, satisfacție… În palmă ții viața unui om. Cu o singură mișcare o poți reteza sau o poți salva. Pentru câteva secunde sunteți doar tu și el, încleștați într-o cadență a preciziei, a fineții, dar și a dăruirii, a empatiei, a dorinței de a aduce un zâmbet. Între cei patru pereți intimi ai relației medic-pacient se ascund atâtea vise, atâtea idealuri, atâtea nopți nedormite. Ai muncit jumătate de viață pentru a ajunge acolo, pentru a ajunge ca bisturiul tău să facă diferența, ca cele două vorbe pe care le spui să aline suferința. Ai vrut să o faci din dăruire, ai vrut să o faci pentru a schimba lumea în mai bine, pentru a aduce un zâmbet pe fața celor care nu mai au speranță, ai făcut-o pentru liniștea cu care adormi noaptea știind că pentru câteva ore ai fost Dumnezeu. Ai muncit și ai luptat visând mereu la același și același lucru, visând la momentul în care vei fi tu regele balului în lumina reflectorului dansând inefabilul dans al vieții și al morții.

Și odată ajuns acolo, aripile visării se retează scurt. Realitatea crudă a sistemului în care tocmai te-ai înrolat te ia și te izbește cu fața de asfaltul rece. Ești invitatul nedorit într-o horă decrepită a decadenței, ignoranței și uitării. Ai crezut că vei fi primit cu brațele deschise, ai crezut că vei primi recunoaștere, că cineva te va aprecia la adevărata valoare, dar așa cum între speranță și dezamăgire este doar o linie subțire, între ideal și real se desfășoară o prăpastie imundă presărată cu mizerie, cu înjurături și nepăsare. Este o prăpastie mizerabilă în care te vei împotmoli în drumul tău către propriile aspirații tinerești, naive. Credeai că va fi diferit? Credeai că măcar de data aceasta peste hăul plin de mâzgă se va ridica podul de aur? Te-ai înșelat amarnic…

Dar drumul este deja întins în fața ta și este prea târziu să faci cale întoarsă. A te opri acum și a căuta o altă cale ar însemna să renunți la tot. Mergi înainte repetându-ți că fiecare lucru pe care îl faci face o diferență. Fiecare mână întinsă, fiecare atingere, fiecare vorbă încurajatoare aduce alinare unui suflet pierdut în întunericul incertitudinii. O faci din pasiune, o faci din bani puțini, o faci pentru copiii care plâng și se roagă la căpătâiul părinților, o faci pentru mamele cu obraji ridați de lacrimi care își țin copiii de mână, pentru nepoți care aprind o ultimă lumânare pentru bunici, o faci pentru că poți dormi liniștit în fiecare noapte că măcar pentru unii ai reușit să fii o rază de speranță sau o mână salvatoare din ghearele disperării. Pentru că acel ideal la care ai visat s-a redus la un mic rai personal în care te hrănești din mulțumirile și recunoștința fiecărui om în parte. Dar oamenii vin și pleacă, iar numele tău este pe buzele tuturor și totuși nimeni nu ți-l știe.

Și îmbătrânești și ajungi să locuiești în vechiul salon din spitalul care ți-a fost adăpost atâția ani. Sub scena în care ani de-a rândul ți-ai făcut numărul magic ți-ai găsit un acoperiș pentru a-ți trăi la rândul tău ultimele zile, amintindu-ți mereu de fața fiecărui copil fericit, a fiecărui bunic zâmbitor că a mai apucat să își vadă nepoții oameni realizați, a fiecărei mame care cu lacrimi în ochi ți-a mulțumit. Ești eroul anonim al tuturor, pentru că ai muncit pentru un ideal în realitatea unei societăți lipsite de recunoștință.

2 Comments

  1. Livia said:

    Daca te duceai la jurnalism inainte, te intelegeam. Dar Politehnica?!
    🙂 Toata admiratia.
    *Two thumbs up* 😀

    February 10, 2011
    Reply

Leave a Reply to LiviaCancel reply