Blackjack

Aud un clinchet depărtat, ca târâtul obosit al unor lanţuri grele şi masive pe o podea rece de beton. E Timpul care îşi urmează calea prin coridorul drept şi strâmt al tenebrelor istoriei. Este palid de atâta mers, ca o fantomă, o umbră fadă a unui om ce a fost. Nu ştie a se opri pentru că nu are pentru cine, nu ştie să privească înapoi pentru că nu are loc a-şi înturna privirea, nu ştie a păşi cu spatele deoarece în urma lui fiecare uşă se închide cu un zdrăngănit metalic şi asurzitor. Şi nu-i rămâne decât a merge înainte, cătând cu mari speranţe către acea luminiţă de la capăt care se tot îndepărtează parcă sfidându-l în cea mai grosolană manieră.

Mă opresc în faÅ£a unei mese în formă de semicerc, verde ÅŸi frumos ornată cu linii ÅŸi marcaje. Dau “Bună ziua!” discret ÅŸi mă aÅŸez. ÃŽn faÅ£a mea, dealerul cu privirea rece, impasibilă ÅŸi inexpresivă, dar cu un uÅŸor zâmbet amabil. Freacă nerăbdător cu degetele pachetul de cărÅ£i parcă m-ar sili să îi dau drumul mai repede. Arunc două jetoane în joc ÅŸi-i spun sec să demareze. Amestecă nervos pachetul ÅŸi trage o carte. Mi-o aÅŸterne în faţă, frumos aliniată la marcajul ei.

Unu… Călătoria mea începe. Nu-mi pot aminti foarte clar de unde a pornit totul. Poate dintr-un hazard comic al soartei sau poate din dorinÅ£a unor oameni. Cert este că la un moment dat am văzut lumina zilei. Poate că am văzut-o… Mai degrabă poate era halogenul rece al unei maternităţi. Poate că o privire caldă, părintească s-a întâlnit cu ochii mei strânÅŸi într-un orăcăit haotic ÅŸi înlăcrimat. Un plânset fericit de “Bun venit în lumea largă!” Dar cine poate ÅŸti? Poate că nimeni nu a fost acolo a mă privi… Poate că nicio mână blândă n-a îndrăznit să se aplece asupra ghemotocului de carne căruia tocmai îi dăduse născare ÅŸi poate nicio lacrimă de fericire nu a curs atunci când din amorul nebunatic sau frenezia indolentă a doi oameni s-a mai clădit o viaţă.

Privesc adânc în ochii dealerului. ÃŽi zic să mai decarteze odată. ArÅŸ!… ÃŽncă un as.

Doi… Probabil că atunci viaÅ£a mea a început cu adevărat. Cu acel moment pe care glasul tatălui meu mi-l povestea atât de des când eram mic. Pentru că îmi plăcea să îl aud. Sau poate pentru că nu prea ÅŸtia multe alte poveÅŸti. Dar nu cred să îmi mai fi spus vreodată cineva o povestire mai frumoasă. Atunci când m-am tăiat la mână în casă, iar el m-a dus într-o suflare la doctor care mi-a pansat toată mâna. O povestire fără niciun fel de sclipire artistică. Dar probabil numai tatăl meu mai poate spune cum s-a întors cu mine în braÅ£e acasă ÅŸi ningea cu fulgi mari de nea, graÅŸi, plini ÅŸi bine hrăniÅ£i. Iar eu, în copilăria mea, întindeam mâna după ei să îi prind… o imagine profund întipărită în amintirea mea. Nu mi-o amintesc întâmplându-se, dar imaginea copilului ce eu eram bucurându-mă la miracolul zăpezii ce cade ÅŸi tatăl meu Å£inându-mă în braÅ£e ÅŸi bucurându-se ÅŸi el mi s-a întipărit în minte. Mi-o imaginez, o am în cap, o rememorez, mă afund în nostalgia unor vremuri ce acum îmi par rupte dintr-o poveste frumoasă.

Strâng pumnii nervos ÅŸi aÅŸtept următoarea carte. Mâna dealerului tremură. Åžtie că oricare număr care vine poate fi ÅŸi ultimul pentru el. Poate îi voi lua banii ÅŸi voi pleca împlinit cu ei acasă. O carte mi se aÅŸterne în toată gloria ei… Mă trec sudorile… Un trei… de treflă!

Cinci… ÃŽn miezul anilor mei de grădiniţă… Acei frumoÅŸi ani petrecuÅ£i în casa bunicii, la umbra arborilor din CiÅŸmigiu trăgând adânc în piept mirosul proaspăt de verdeaţă. AceleaÅŸi alei, aceleaÅŸi flori, aceiaÅŸi copaci ca ÅŸi altădată ÅŸi în fiecare se află o frântură a copilăriei mele. Râzând, jucându-mă, alergând, căţărându-mă printre crengi ÅŸi crenguÅ£e, printre frunze ÅŸi liane, aspirând spre înălÅ£imi într-o atât de energetică ÅŸi nevinovată joacă. FaÅ£a bunicii zbârcită de plânsete, griji ÅŸi necazuri se lumina angelic atunci când mă întâlnea. Åži doar ea cu mâna ei ÅŸtia cum să mă ia în braÅ£e, să mă mângâie, să aibă grijă de mine ÅŸi să mă consoleze atunci când eram trist. Privirea ei de o dragoste atât de pură, atât de sinceră ÅŸi câte o lacrimă în colÅ£ul ochiului văzându-ÅŸi nepotul nu le voi uita niciodată. Åži nici patul ei bătrân ÅŸi obosit, dar atât de moale ÅŸi de confortabil, ÅŸi mobila de lemn masiv, mirosind puternic a vechi, a epoci trecute, păstrând în ea mărturii ale vremurilor ce au trecut…

Devin nervos. Jocul avansează greu, nervii mei sunt întinÅŸi la maxim, răbdarea pusă la încercare. O altă carte se strecoară completând ÅŸirul… Doiarul îmi face cu ochiul, rânjeÅŸte cinic la încordarea mea, parcă făcându-mi în ciudă.

Åžapte… Prima zi de ÅŸcoală. O zi pe care am aÅŸteptat-o cu atâta nerăbdare. Intram ÅŸi eu în rândul copiilor cei mari. Fericit că voi învăţa să scriu, să fac calcule… AÅŸa cum fac oamenii mari! Åžtiam deja să citesc, dar s-a născut în mine fascinaÅ£ia posibilităţii de a-mi aÅŸterne gândurile pe hârtie ÅŸi de a nu le lăsa să se piardă în tenebrele gândirii mele. N-o voi uita niciodată pe doamna învăţătoare. Ce-i drept, abia după două săptămâni am cunoscut-o, după ce printr-un hazard al sorÅ£ii am aterizat la ea în clasă, dar asta este mai puÅ£in important. Nu voi uita niciodată cum ea a pus primele cărămizi la temelia existenÅ£ei mele, cum ea mi-a pavat deschiderea către lungul ÅŸi obositorul drum prin tot ceea ce va urma. Åži datorită ei am ajuns omul care sunt astăzi. Căci un om deosebit nu poate lăsa în spate-i decât urme măreÅ£e. Iar doamna învăţătoare, uneori blândă ÅŸi blajină, adeseori exigentă ne-a învăţat că dacă vrem să ajungem undeva va trebui să învăţăm, să ne formăm ÅŸi să avem ambiÅ£ie. Iar pentru asta ea are ÅŸi va avea un loc aparte în sufletul meu, căci fără ea probabil nu aÅŸ fi fost ceea ce sunt acum. ÃŽmi amintesc ÅŸi de profesoara de matematică de mai târziu… O femeie de aur, în vârstă, dar având în ea un har deosebit ÅŸi o dragăste nesfârÅŸită pentru elevii ei. Mereu îmi spunea că sunt copilul ei, iar asta nu voi uita niciodată, cum nu voi uita nici privirea ei blajină ÅŸi iubitoare sau sfaturile ei de viaţă nepreÅ£uite… Åži profesoara de româna care mi-a deschis calea către descoperiri nebănuite, care mi-a desluÅŸit taina cuvintelor ÅŸi m-a făcut să le apreciez. O femeie crescută printre cărÅ£i, având un stil aparte, o eleganţă ce o transpunea dincolo de un om la o catedră, o femeie simplă, dar care emana cultură ÅŸi clasă înaltă. Sau profesoara de engleză care prin tactul ÅŸi măiestria ei mi-a descuiat tainele unei limbi necunoscute ÅŸi mi-a dezvăluit un om ca nimeni altul…

Mă rog în sine-mi să meargă totul mai repede, sau măcar să se sfârÅŸească fatidic, dar să nu mă mai Å£ină atârnând în suspansul ce mă cuprinde. Jocul se derulează greu, scena este vie, iar dealerul impenetrabil. Ochii mi se luminează la vederea optarului de inimă roÅŸie din faÅ£a mea. Totul începe să se miÅŸte…

Cincisprezece… Prima zi de liceu. Privesc entuziasmat în jurul meu căutând să cunosc cele douăzeci de suflete noi cu care urmează să îmi petrec patru ani din viaţă. Åži nu îmi pare rău. ÃŽn liceu mi-am cunoscut cei mai buni prieteni, am creat legăturile aparent cele mai trainice ÅŸi rupturile cele mai dureroase. Nu voi uita niciodată orele întregi petrecute în laborator, lucrând, jucând câte un joc, bând o sticlă de AlCola, fumând Å£igară după Å£igară sub scările din curte. DiscuÅ£ii interminabile de toate felurile, de la porcoase, la filozofice, la simple bârfe ÅŸi impresii. Seri ÅŸi nopÅ£i pierdute în Jack pe acorduri rock, în Berăria Germană pe strune tradiÅ£ionale nemÅ£eÅŸti ÅŸi nicidecum nu voi uita clipele de aur petrecute peste hotare… Când eram cu toÅ£ii prieteni ÅŸi îl integram pe Johnny în Absolut, fumam Davidoff Magnum ÅŸi nu aveam nicio grijă.

Patru de pică! Un număr care se joacă cu mintea mea. Sunt atât de aproape încât mă trec toate apele. Probabil următoarea carte îmi va decide jocul. Dealerul este tot inexpresiv, dar se vede că mâna dreaptă a început să îi tremure pe următoarea carte.

Nouăsprezece… Anii de liceu s-au scurs ca ÅŸi cum ar fi fost câteva zile. Câteva plânsete ÅŸi nesfârÅŸită nostalgie, împreună cu o promisiune de a nu ne despărÅ£i niciodată au închis ÅŸi acest capoitol al vieÅ£ii mele. La răscruce de drumuri ne luăm inima în dinÅ£i ÅŸi apucăm fiecare pe drumul lui. Promisiunile au fost uitate ÅŸi legăturile s-au destrămat… O parte cel puÅ£in… Cei care mi-au fost cu adevărat prieteni s-au cernut ÅŸi sunt fericit de a putea spune că încă îi mai am aproape… Åži Å£in la ei ÅŸi ei înseamnă totul pentru mine. Prima zi de facultate, un orizont cu totul nou, dar conÅŸtient că nimic nu va fi la fel… FeÅ£e noi, fiecare venită din altă parte, cu propria poveste ÅŸi propriul fundal. ViaÅ£a începe să prindă curs, începe să-ÅŸi arate colÅ£ii. S-au dus vremurile lipsite de griji, vremurile când luam note nemeritate de la profesori binevoitori, vremurile în care cu toÅ£ii eram atât de apropiaÅ£i ÅŸi aveam timp să facem de toate ÅŸi să fim mereu împreună. ÃŽnvăţăm ÅŸi muncim pe rupte pentru că se apropie vertiginos ÅŸi ultima pagină a poveÅŸtii tinereÅ£ii noastre…

Cu mâna tremurândă, dealerul îmi aÅŸează în faţă o ultimă carte. Cartea decisivă a jocului meu… Doi de inimă roÅŸie. Răsuflu uÅŸurat ÅŸi îmi dezmorÅ£esc muÅŸchii încordaÅ£i la maxim. Dealerul schiÅ£ează o grimasă ÅŸi îmi întinde jetoanele câştigate aproape în silă.

Douăzeci ÅŸi unu! Blackjack! Mi-am întins nervii la maxim, dar ÅŸtiam că voi reuÅŸi. A fost cale lungă ÅŸi jocul s-a miÅŸcat încet. Dar într-un final am câştigat! Mă pregătesc să îmi iau banii ÅŸi să plec… Dealerul mă opreÅŸte ÅŸi mă întreabă: “Felicitări! Nu mai jucaÅ£i unul?”

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *