Blackjack

Aud un clinchet depărtat, ca târâtul obosit al unor lanțuri grele și masive pe o podea rece de beton. E Timpul care își urmează calea prin coridorul drept și strâmt al tenebrelor istoriei. Este palid de atâta mers, ca o fantomă, o umbră fadă a unui om ce a fost. Nu știe a se opri pentru că nu are pentru cine, nu știe să privească înapoi pentru că nu are loc a-și înturna privirea, nu știe a păși cu spatele deoarece în urma lui fiecare ușă se închide cu un zdrăngănit metalic și asurzitor. Și nu-i rămâne decât a merge înainte, cătând cu mari speranțe către acea luminiță de la capăt care se tot îndepărtează parcă sfidându-l în cea mai grosolană manieră.

Mă opresc în fața unei mese în formă de semicerc, verde și frumos ornată cu linii și marcaje. Dau “Bună ziua!” discret și mă așez. În fața mea, dealerul cu privirea rece, impasibilă și inexpresivă, dar cu un ușor zâmbet amabil. Freacă nerăbdător cu degetele pachetul de cărți parcă m-ar sili să îi dau drumul mai repede. Arunc două jetoane în joc și-i spun sec să demareze. Amestecă nervos pachetul și trage o carte. Mi-o așterne în față, frumos aliniată la marcajul ei.

Unu… Călătoria mea începe. Nu-mi pot aminti foarte clar de unde a pornit totul. Poate dintr-un hazard comic al soartei sau poate din dorința unor oameni. Cert este că la un moment dat am văzut lumina zilei. Poate că am văzut-o… Mai degrabă poate era halogenul rece al unei maternități. Poate că o privire caldă, părintească s-a întâlnit cu ochii mei strânși într-un orăcăit haotic și înlăcrimat. Un plânset fericit de “Bun venit în lumea largă!” Dar cine poate ști? Poate că nimeni nu a fost acolo a mă privi… Poate că nicio mână blândă n-a îndrăznit să se aplece asupra ghemotocului de carne căruia tocmai îi dăduse născare și poate nicio lacrimă de fericire nu a curs atunci când din amorul nebunatic sau frenezia indolentă a doi oameni s-a mai clădit o viață.

Privesc adânc în ochii dealerului. Îi zic să mai decarteze odată. Arș!… Încă un as.

Doi… Probabil că atunci viața mea a început cu adevărat. Cu acel moment pe care glasul tatălui meu mi-l povestea atât de des când eram mic. Pentru că îmi plăcea să îl aud. Sau poate pentru că nu prea știa multe alte povești. Dar nu cred să îmi mai fi spus vreodată cineva o povestire mai frumoasă. Atunci când m-am tăiat la mână în casă, iar el m-a dus într-o suflare la doctor care mi-a pansat toată mâna. O povestire fără niciun fel de sclipire artistică. Dar probabil numai tatăl meu mai poate spune cum s-a întors cu mine în brațe acasă și ningea cu fulgi mari de nea, grași, plini și bine hrăniți. Iar eu, în copilăria mea, întindeam mâna după ei să îi prind… o imagine profund întipărită în amintirea mea. Nu mi-o amintesc întâmplându-se, dar imaginea copilului ce eu eram bucurându-mă la miracolul zăpezii ce cade și tatăl meu ținându-mă în brațe și bucurându-se și el mi s-a întipărit în minte. Mi-o imaginez, o am în cap, o rememorez, mă afund în nostalgia unor vremuri ce acum îmi par rupte dintr-o poveste frumoasă.

Strâng pumnii nervos și aștept următoarea carte. Mâna dealerului tremură. Știe că oricare număr care vine poate fi și ultimul pentru el. Poate îi voi lua banii și voi pleca împlinit cu ei acasă. O carte mi se așterne în toată gloria ei… Mă trec sudorile… Un trei… de treflă!

Cinci… În miezul anilor mei de grădiniță… Acei frumoși ani petrecuți în casa bunicii, la umbra arborilor din Cișmigiu trăgând adânc în piept mirosul proaspăt de verdeață. Aceleași alei, aceleași flori, aceiași copaci ca și altădată și în fiecare se află o frântură a copilăriei mele. Râzând, jucându-mă, alergând, cățărându-mă printre crengi și crenguțe, printre frunze și liane, aspirând spre înălțimi într-o atât de energetică și nevinovată joacă. Fața bunicii zbârcită de plânsete, griji și necazuri se lumina angelic atunci când mă întâlnea. Și doar ea cu mâna ei știa cum să mă ia în brațe, să mă mângâie, să aibă grijă de mine și să mă consoleze atunci când eram trist. Privirea ei de o dragoste atât de pură, atât de sinceră și câte o lacrimă în colțul ochiului văzându-și nepotul nu le voi uita niciodată. Și nici patul ei bătrân și obosit, dar atât de moale și de confortabil, și mobila de lemn masiv, mirosind puternic a vechi, a epoci trecute, păstrând în ea mărturii ale vremurilor ce au trecut…

Devin nervos. Jocul avansează greu, nervii mei sunt întinși la maxim, răbdarea pusă la încercare. O altă carte se strecoară completând șirul… Doiarul îmi face cu ochiul, rânjește cinic la încordarea mea, parcă făcându-mi în ciudă.

Șapte… Prima zi de școală. O zi pe care am așteptat-o cu atâta nerăbdare. Intram și eu în rândul copiilor cei mari. Fericit că voi învăța să scriu, să fac calcule… Așa cum fac oamenii mari! Știam deja să citesc, dar s-a născut în mine fascinația posibilității de a-mi așterne gândurile pe hârtie și de a nu le lăsa să se piardă în tenebrele gândirii mele. N-o voi uita niciodată pe doamna învățătoare. Ce-i drept, abia după două săptămâni am cunoscut-o, după ce printr-un hazard al sorții am aterizat la ea în clasă, dar asta este mai puțin important. Nu voi uita niciodată cum ea a pus primele cărămizi la temelia existenței mele, cum ea mi-a pavat deschiderea către lungul și obositorul drum prin tot ceea ce va urma. Și datorită ei am ajuns omul care sunt astăzi. Căci un om deosebit nu poate lăsa în spate-i decât urme mărețe. Iar doamna învățătoare, uneori blândă și blajină, adeseori exigentă ne-a învățat că dacă vrem să ajungem undeva va trebui să învățăm, să ne formăm și să avem ambiție. Iar pentru asta ea are și va avea un loc aparte în sufletul meu, căci fără ea probabil nu aș fi fost ceea ce sunt acum. Îmi amintesc și de profesoara de matematică de mai târziu… O femeie de aur, în vârstă, dar având în ea un har deosebit și o dragăste nesfârșită pentru elevii ei. Mereu îmi spunea că sunt copilul ei, iar asta nu voi uita niciodată, cum nu voi uita nici privirea ei blajină și iubitoare sau sfaturile ei de viață neprețuite… Și profesoara de româna care mi-a deschis calea către descoperiri nebănuite, care mi-a deslușit taina cuvintelor și m-a făcut să le apreciez. O femeie crescută printre cărți, având un stil aparte, o eleganță ce o transpunea dincolo de un om la o catedră, o femeie simplă, dar care emana cultură și clasă înaltă. Sau profesoara de engleză care prin tactul și măiestria ei mi-a descuiat tainele unei limbi necunoscute și mi-a dezvăluit un om ca nimeni altul…

Mă rog în sine-mi să meargă totul mai repede, sau măcar să se sfârșească fatidic, dar să nu mă mai țină atârnând în suspansul ce mă cuprinde. Jocul se derulează greu, scena este vie, iar dealerul impenetrabil. Ochii mi se luminează la vederea optarului de inimă roșie din fața mea. Totul începe să se miște…

Cincisprezece… Prima zi de liceu. Privesc entuziasmat în jurul meu căutând să cunosc cele douăzeci de suflete noi cu care urmează să îmi petrec patru ani din viață. Și nu îmi pare rău. În liceu mi-am cunoscut cei mai buni prieteni, am creat legăturile aparent cele mai trainice și rupturile cele mai dureroase. Nu voi uita niciodată orele întregi petrecute în laborator, lucrând, jucând câte un joc, bând o sticlă de AlCola, fumând țigară după țigară sub scările din curte. Discuții interminabile de toate felurile, de la porcoase, la filozofice, la simple bârfe și impresii. Seri și nopți pierdute în Jack pe acorduri rock, în Berăria Germană pe strune tradiționale nemțești și nicidecum nu voi uita clipele de aur petrecute peste hotare… Când eram cu toții prieteni și îl integram pe Johnny în Absolut, fumam Davidoff Magnum și nu aveam nicio grijă.

Patru de pică! Un număr care se joacă cu mintea mea. Sunt atât de aproape încât mă trec toate apele. Probabil următoarea carte îmi va decide jocul. Dealerul este tot inexpresiv, dar se vede că mâna dreaptă a început să îi tremure pe următoarea carte.

Nouăsprezece… Anii de liceu s-au scurs ca și cum ar fi fost câteva zile. Câteva plânsete și nesfârșită nostalgie, împreună cu o promisiune de a nu ne despărți niciodată au închis și acest capoitol al vieții mele. La răscruce de drumuri ne luăm inima în dinți și apucăm fiecare pe drumul lui. Promisiunile au fost uitate și legăturile s-au destrămat… O parte cel puțin… Cei care mi-au fost cu adevărat prieteni s-au cernut și sunt fericit de a putea spune că încă îi mai am aproape… Și țin la ei și ei înseamnă totul pentru mine. Prima zi de facultate, un orizont cu totul nou, dar conștient că nimic nu va fi la fel… Fețe noi, fiecare venită din altă parte, cu propria poveste și propriul fundal. Viața începe să prindă curs, începe să-și arate colții. S-au dus vremurile lipsite de griji, vremurile când luam note nemeritate de la profesori binevoitori, vremurile în care cu toții eram atât de apropiați și aveam timp să facem de toate și să fim mereu împreună. Învățăm și muncim pe rupte pentru că se apropie vertiginos și ultima pagină a poveștii tinereții noastre…

Cu mâna tremurândă, dealerul îmi așează în față o ultimă carte. Cartea decisivă a jocului meu… Doi de inimă roșie. Răsuflu ușurat și îmi dezmorțesc mușchii încordați la maxim. Dealerul schițează o grimasă și îmi întinde jetoanele câștigate aproape în silă.

Douăzeci și unu! Blackjack! Mi-am întins nervii la maxim, dar știam că voi reuși. A fost cale lungă și jocul s-a mișcat încet. Dar într-un final am câștigat! Mă pregătesc să îmi iau banii și să plec… Dealerul mă oprește și mă întreabă: “Felicitări! Nu mai jucați unul?”