Blackjack

Aud un clinchet depărtat, ca târâtul obosit al unor lanţuri grele şi masive pe o podea rece de beton. E Timpul care îşi urmează calea prin coridorul drept şi strâmt al tenebrelor istoriei. Este palid de atâta mers, ca o fantomă, o umbră fadă a unui om ce a fost. Nu ştie a se opri pentru că nu are pentru cine, nu ştie să privească înapoi pentru că nu are loc a-şi înturna privirea, nu ştie a păşi cu spatele deoarece în urma lui fiecare uşă se închide cu un zdrăngănit metalic şi asurzitor. Şi nu-i rămâne decât a merge înainte, cătând cu mari speranţe către acea luminiţă de la capăt care se tot îndepărtează parcă sfidându-l în cea mai grosolană manieră.

Mă opresc în faţa unei mese în formă de semicerc, verde şi frumos ornată cu linii şi marcaje. Dau “Bună ziua!” discret şi mă aşez. În faţa mea, dealerul cu privirea rece, impasibilă şi inexpresivă, dar cu un uşor zâmbet amabil. Freacă nerăbdător cu degetele pachetul de cărţi parcă m-ar sili să îi dau drumul mai repede. Arunc două jetoane în joc şi-i spun sec să demareze. Amestecă nervos pachetul şi trage o carte. Mi-o aşterne în faţă, frumos aliniată la marcajul ei.

Unu… Călătoria mea începe. Nu-mi pot aminti foarte clar de unde a pornit totul. Poate dintr-un hazard comic al soartei sau poate din dorinţa unor oameni. Cert este că la un moment dat am văzut lumina zilei. Poate că am văzut-o… Mai degrabă poate era halogenul rece al unei maternităţi. Poate că o privire caldă, părintească s-a întâlnit cu ochii mei strânşi într-un orăcăit haotic şi înlăcrimat. Un plânset fericit de “Bun venit în lumea largă!” Dar cine poate şti? Poate că nimeni nu a fost acolo a mă privi… Poate că nicio mână blândă n-a îndrăznit să se aplece asupra ghemotocului de carne căruia tocmai îi dăduse născare şi poate nicio lacrimă de fericire nu a curs atunci când din amorul nebunatic sau frenezia indolentă a doi oameni s-a mai clădit o viaţă.

Privesc adânc în ochii dealerului. Îi zic să mai decarteze odată. Arş!… Încă un as.

Doi… Probabil că atunci viaţa mea a început cu adevărat. Cu acel moment pe care glasul tatălui meu mi-l povestea atât de des când eram mic. Pentru că îmi plăcea să îl aud. Sau poate pentru că nu prea ştia multe alte poveşti. Dar nu cred să îmi mai fi spus vreodată cineva o povestire mai frumoasă. Atunci când m-am tăiat la mână în casă, iar el m-a dus într-o suflare la doctor care mi-a pansat toată mâna. O povestire fără niciun fel de sclipire artistică. Dar probabil numai tatăl meu mai poate spune cum s-a întors cu mine în braţe acasă şi ningea cu fulgi mari de nea, graşi, plini şi bine hrăniţi. Iar eu, în copilăria mea, întindeam mâna după ei să îi prind… o imagine profund întipărită în amintirea mea. Nu mi-o amintesc întâmplându-se, dar imaginea copilului ce eu eram bucurându-mă la miracolul zăpezii ce cade şi tatăl meu ţinându-mă în braţe şi bucurându-se şi el mi s-a întipărit în minte. Mi-o imaginez, o am în cap, o rememorez, mă afund în nostalgia unor vremuri ce acum îmi par rupte dintr-o poveste frumoasă.

Strâng pumnii nervos şi aştept următoarea carte. Mâna dealerului tremură. Ştie că oricare număr care vine poate fi şi ultimul pentru el. Poate îi voi lua banii şi voi pleca împlinit cu ei acasă. O carte mi se aşterne în toată gloria ei… Mă trec sudorile… Un trei… de treflă!

Cinci… În miezul anilor mei de grădiniţă… Acei frumoşi ani petrecuţi în casa bunicii, la umbra arborilor din Cişmigiu trăgând adânc în piept mirosul proaspăt de verdeaţă. Aceleaşi alei, aceleaşi flori, aceiaşi copaci ca şi altădată şi în fiecare se află o frântură a copilăriei mele. Râzând, jucându-mă, alergând, căţărându-mă printre crengi şi crenguţe, printre frunze şi liane, aspirând spre înălţimi într-o atât de energetică şi nevinovată joacă. Faţa bunicii zbârcită de plânsete, griji şi necazuri se lumina angelic atunci când mă întâlnea. Şi doar ea cu mâna ei ştia cum să mă ia în braţe, să mă mângâie, să aibă grijă de mine şi să mă consoleze atunci când eram trist. Privirea ei de o dragoste atât de pură, atât de sinceră şi câte o lacrimă în colţul ochiului văzându-şi nepotul nu le voi uita niciodată. Şi nici patul ei bătrân şi obosit, dar atât de moale şi de confortabil, şi mobila de lemn masiv, mirosind puternic a vechi, a epoci trecute, păstrând în ea mărturii ale vremurilor ce au trecut…

Devin nervos. Jocul avansează greu, nervii mei sunt întinşi la maxim, răbdarea pusă la încercare. O altă carte se strecoară completând şirul… Doiarul îmi face cu ochiul, rânjeşte cinic la încordarea mea, parcă făcându-mi în ciudă.

Şapte… Prima zi de şcoală. O zi pe care am aşteptat-o cu atâta nerăbdare. Intram şi eu în rândul copiilor cei mari. Fericit că voi învăţa să scriu, să fac calcule… Aşa cum fac oamenii mari! Ştiam deja să citesc, dar s-a născut în mine fascinaţia posibilităţii de a-mi aşterne gândurile pe hârtie şi de a nu le lăsa să se piardă în tenebrele gândirii mele. N-o voi uita niciodată pe doamna învăţătoare. Ce-i drept, abia după două săptămâni am cunoscut-o, după ce printr-un hazard al sorţii am aterizat la ea în clasă, dar asta este mai puţin important. Nu voi uita niciodată cum ea a pus primele cărămizi la temelia existenţei mele, cum ea mi-a pavat deschiderea către lungul şi obositorul drum prin tot ceea ce va urma. Şi datorită ei am ajuns omul care sunt astăzi. Căci un om deosebit nu poate lăsa în spate-i decât urme măreţe. Iar doamna învăţătoare, uneori blândă şi blajină, adeseori exigentă ne-a învăţat că dacă vrem să ajungem undeva va trebui să învăţăm, să ne formăm şi să avem ambiţie. Iar pentru asta ea are şi va avea un loc aparte în sufletul meu, căci fără ea probabil nu aş fi fost ceea ce sunt acum. Îmi amintesc şi de profesoara de matematică de mai târziu… O femeie de aur, în vârstă, dar având în ea un har deosebit şi o dragăste nesfârşită pentru elevii ei. Mereu îmi spunea că sunt copilul ei, iar asta nu voi uita niciodată, cum nu voi uita nici privirea ei blajină şi iubitoare sau sfaturile ei de viaţă nepreţuite… Şi profesoara de româna care mi-a deschis calea către descoperiri nebănuite, care mi-a desluşit taina cuvintelor şi m-a făcut să le apreciez. O femeie crescută printre cărţi, având un stil aparte, o eleganţă ce o transpunea dincolo de un om la o catedră, o femeie simplă, dar care emana cultură şi clasă înaltă. Sau profesoara de engleză care prin tactul şi măiestria ei mi-a descuiat tainele unei limbi necunoscute şi mi-a dezvăluit un om ca nimeni altul…

Mă rog în sine-mi să meargă totul mai repede, sau măcar să se sfârşească fatidic, dar să nu mă mai ţină atârnând în suspansul ce mă cuprinde. Jocul se derulează greu, scena este vie, iar dealerul impenetrabil. Ochii mi se luminează la vederea optarului de inimă roşie din faţa mea. Totul începe să se mişte…

Cincisprezece… Prima zi de liceu. Privesc entuziasmat în jurul meu căutând să cunosc cele douăzeci de suflete noi cu care urmează să îmi petrec patru ani din viaţă. Şi nu îmi pare rău. În liceu mi-am cunoscut cei mai buni prieteni, am creat legăturile aparent cele mai trainice şi rupturile cele mai dureroase. Nu voi uita niciodată orele întregi petrecute în laborator, lucrând, jucând câte un joc, bând o sticlă de AlCola, fumând ţigară după ţigară sub scările din curte. Discuţii interminabile de toate felurile, de la porcoase, la filozofice, la simple bârfe şi impresii. Seri şi nopţi pierdute în Jack pe acorduri rock, în Berăria Germană pe strune tradiţionale nemţeşti şi nicidecum nu voi uita clipele de aur petrecute peste hotare… Când eram cu toţii prieteni şi îl integram pe Johnny în Absolut, fumam Davidoff Magnum şi nu aveam nicio grijă.

Patru de pică! Un număr care se joacă cu mintea mea. Sunt atât de aproape încât mă trec toate apele. Probabil următoarea carte îmi va decide jocul. Dealerul este tot inexpresiv, dar se vede că mâna dreaptă a început să îi tremure pe următoarea carte.

Nouăsprezece… Anii de liceu s-au scurs ca şi cum ar fi fost câteva zile. Câteva plânsete şi nesfârşită nostalgie, împreună cu o promisiune de a nu ne despărţi niciodată au închis şi acest capoitol al vieţii mele. La răscruce de drumuri ne luăm inima în dinţi şi apucăm fiecare pe drumul lui. Promisiunile au fost uitate şi legăturile s-au destrămat… O parte cel puţin… Cei care mi-au fost cu adevărat prieteni s-au cernut şi sunt fericit de a putea spune că încă îi mai am aproape… Şi ţin la ei şi ei înseamnă totul pentru mine. Prima zi de facultate, un orizont cu totul nou, dar conştient că nimic nu va fi la fel… Feţe noi, fiecare venită din altă parte, cu propria poveste şi propriul fundal. Viaţa începe să prindă curs, începe să-şi arate colţii. S-au dus vremurile lipsite de griji, vremurile când luam note nemeritate de la profesori binevoitori, vremurile în care cu toţii eram atât de apropiaţi şi aveam timp să facem de toate şi să fim mereu împreună. Învăţăm şi muncim pe rupte pentru că se apropie vertiginos şi ultima pagină a poveştii tinereţii noastre…

Cu mâna tremurândă, dealerul îmi aşează în faţă o ultimă carte. Cartea decisivă a jocului meu… Doi de inimă roşie. Răsuflu uşurat şi îmi dezmorţesc muşchii încordaţi la maxim. Dealerul schiţează o grimasă şi îmi întinde jetoanele câştigate aproape în silă.

Douăzeci şi unu! Blackjack! Mi-am întins nervii la maxim, dar ştiam că voi reuşi. A fost cale lungă şi jocul s-a mişcat încet. Dar într-un final am câştigat! Mă pregătesc să îmi iau banii şi să plec… Dealerul mă opreşte şi mă întreabă: “Felicitări! Nu mai jucaţi unul?”

Be First to Comment

Leave a Reply