Gena autodistrugerii

Una dintre moştenirile comunismului a fost o imagine distorsionată a istoriei menită să ne hrănească spiritul naţionalist şi patriotismul de duminică prin poveşti eroice ale unei naţii mici, dar mândre care a refuzat să plece capul şi s-a pus de-a curmezişul avansului marilor imperii către Europa occidentală. O exagerare crasă, fără îndoială, ţinută în picioare de o nevoie avidă de a ne simţi mai importanţi decât suntem ca şi naţie. Totuşi, este uimitor cum în doar 25 de ani am reuşit să ne săpăm groapa până la polul opus al spectrului mândriei naţionale. Pentru că, deşi aliotmanul nu s-a împiedicat de ciotul românesc şi Ştefan cel Mare cu siguranţă nu a fost tamponul de neclintit în faţa falnicei armate otomane, refuz totuşi să cred că realitatea istorică ne îndreptăţeşte să ne adâncim atât de tare în glodul uitării şi puţinele realizări adevărate pe care le avem.

Se pare că oricum ne-am situa ca şi popor unitar, nu putem cunoaşte decât extremele. Ne măcinăm fie printr-un naţionalism religios, aproape de  magnitudinea unui cult şi ne închidem din punct de vedere social în calea progresului, fie printr-o scârbă şi o nepăsare atât de respingătoare încât ne vindem şi puţinele lucruri care ne mai plasează pe harta relevanţei mondiale şi care ne-ar putea da o oarecare senzaţie de patriotism temperat. Partea cea mai proastă este că unele din lucrurile pe care le distrugem pot avea repercusiuni mai mari decât doar orgoliul rănit al unui popor mic.

_MG_3978În 25 de ani ne-am vândut industria, am zdrobit sistemul educaţional şi am cernut sistemul sanitar până în punctul în care majoritatea oamenilor educaţi, oameni care ar putea aduce vântul schimbării într-o societate suferindă, pleacă şi nu mai privesc înapoi. Iar cei câţiva care aleg să rămână se luptă cu morile de vânt mânaţi de avânt social şi de entuziasmul tinereţii până în punctul în care sunt zdrobiţi mărunt de însăşi societatea pentru care luptă.

Cea mai recentă lovitură primită de societatea românească este ameninţarea desfiinţării Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie Cantacuzino sau, pentru cei mai puţin avizaţi, acel loc în care de aproape un secol se fac cercetări, se dezvoltă şi se produc vaccinuri. Bineînţeles, pentru oameni orbiţi de teorii conspiraţioniste semănate de personaje cu calificări îndoielnice de genul Olivia Steer, aceasta nu poate fi decât o victorie împotriva sistemului de infectare a copiilor cu autism şi de îmbolnăvire a naţiunii cu boli a căror existenţă chiar ei le neagă. Pentru noi, cei care trăim în această realitate, înseamnă finalul unei importante ramuri de cercetare în domeniul bolilor infecţioase şi al tratamentului şi profilaxiei în calea acestora.

Ajung în faţa institutului şi îmi dau seama că, în ciuda faptului că arată la fel de rău ca şi casele părăsite de pe partea cealaltă a splaiului, aici era sediul imunizării populaţiei, aici se făceau identificările substanţelor de origine îndoielnică, aici se petrecea magia transformării agenţilor patogeni în arme împotriva propriei specii. O mână de studenţi îmbrăcaţi în halate şi mânuind pancarte fac un lanţ de-a lungul trotuarului având în spate profesori şi angajaţi ai institutului a căror singură speranţă în calea nepăsării a rămas protestul, încercarea de aducere în prim plan a unei probleme presante cu care ar trebui să ne luptăm în acest moment. Este uşor să le minimizăm importanţa şi să luăm drept un dat faptul că suntem imunizaţi împotriva unor condiţii cum ar fi poliomielita, hepatita sau tuberculoza, dar generaţiile care vor veni în urma noastră ce vor spune atunci când copiii lor se vor îmbolnăvi de boli pe care unii dintre noi le-au şi uitat pentru că nu au existat fonduri pentru a importa vaccinuri pe care le-am fi putut produce chiar noi?

_MG_3986Jocurile de putere şi interesele meschine au existat dintotdeauna şi vor exista şi de acum încolo şi pot îngenunchea până şi cele mai mari structuri aşa cum de-a lungul timpului s-a întâmplat şi la Institut. Marea problemă aici, spre deosebire de mediul business sau chiar cel industrial, este că este o structură greu de înlocuit şi una complet fundamentală pemntru sănătatea naţiunii. Guvernul promite că se vor lua măsuri, dar din 2010 de când a început declinul şi ANM a retras autorizaţia institutului de punere pe piaţă a produselor injectabile, nu s-a făcut nimic. Lipsa de fonduri şi îngroparea progresivă în datorii a condus la dezvoltarea unor valuri de vaccinuri neconforme cu standardele europene pentru sănătate. Acum, acesta se află trecut sub administraţia Ministerului Educaţiei şi Cercetării, de la Ministerul Sănătăţii. Cu conturile blocate, în incapacitatea de a plăti salariile şi de a finanţa cercetări şi dezvoltarea de vaccinuri performante şi de a-şi primi acreditarea ANM înapoi, totul pare lipsit de speranţă pentru ceea ce a fost una dintre cele mai importante instituţii europene de cercetare în domeniul microbiologiei şi imunologiei.

Acum, studenţii stau adunaţi în jurul pacientului comatos, conectat la aparate care abia îl mai ţin în viaţă. Îl privesc şi nu au ce să-i facă. Leacul există, dar doctorul nu este de găsit şi ar prefera mai degrabă să îl deconecteze. Ar fi soluţia cea mai uşoară şi mai profitabilă pentru el. Dar va trebui să fie vigilent dacă va vrea să păcălească lanţul uman format în jurul prizei.

Be First to Comment

Leave a Reply