În aşteptarea soarelui

Fusese o zi grea, fără discuţie. Abia mai putea să întindă mâna după paharul de apă pe care şi-l aşezase strategic pe noptieră. Se uită pe furiş la ceasul care indica cu cifre mari şi roşii ora 19:30. Ar fi adormit, era sigur de asta, dar, în ciuda oboselii, ochii refuzau să stea închişi. Privi îndelung pe tavan. Ziua strălucea într-un alb imaculat, iar acum, în întunericul sfârşitului de iarnă parcă lumina un pic din camera întunecată. Tavanul, el, mereu îi adăpostea escapadele amoroase, iar în ultima vreme fusese martor câtorva amoruri împărtăşite, veghease peste somnuri liniştite, braţe încleştate, lacrimi de durere, iar apoi linişte. Dacă ar fi putut vorbi, probabil i-ar fi dat nişte sfaturi, dar ce ştie o placă de beton despre viaţă, despre iubire, despre împlinire sau dezamăgire? Sau poate doar respectă şi păstrează secretele tuturor celor care au trăit la adăpostul lui.

Se ridică în capul oaselor şi aprinse veioza. Luă cartea de pe noptieră şi încercă să citească de unde rămăsese. Simţea că nu are stare şi undeva în colţul plămânului stâng, cam unde acesta îmbrăţişează cordul simţea fiorul unei anxietăţi iminente insinuându-se printre ceea ce probabil erau celule organizate într-un ţesut sau mai multe, îmbrăţişate, solidare într-o iubire organică pe care doar moartea o poate fărâma. Ochii îi alunecau peste rânduri, dar mai mult printre ele, cuvintele se alăturau aleatoriu şi ocazional revenea ca să le descopere punţile de legătură. Nu era în stare să citească. Termină o pagină şi se opri fix înaintea începerii unui nou paragraf. Îşi antrenase memoria vizuală să reţină poziţia celor citite în pagină, era tehnica lui de memorare. Închise cartea şi poposi un pic cu gândul asupra acţiunii, încercă să o lege cu ce citise deja. Ceva despre viaţa în epoca de aur, visurile perisabile pierdute între roţile bine unse ale sistemului şi morţi singuratice pe paturi de spital. O mizerie. Cartea sau viaţa de atunci? Nu ar putea spune. Nu apucase vremurile acelea.

Poate că, totuşi, vremurile alea nu erau aşa de rele cum spune toată lumea. Atunci visurile erau puţine, dar măreţe şi aproape imposibil de atins. Sistemul avea grijă să le sfărâme sistematic, iar cele care nu se sfărâmau se pierdeau într-o mare lipsită de recunoştinţă, se plafonau în circuitul închis al autohtonului. Acum, visurile sunt multe, oricine îşi permite să viseze, oricine îşi permite să ajungă oriunde îşi doreşte. Şi pentru că sunt prea multe, oamenii nu mai ştiu pe unde să o apuce, puterea de decizie le aparţine şi totuşi e slăbită de strălucirea îmbietoare a vendabilului. Visurile se sfărâmă la fel de intens ca înainte. Doar cauzele sunt altele. Oare este mai bine să nu îţi permiţi să visezi sau să visezi atât de mult încât să te pierzi iremediabil la răscrucea atâtor posibilităţi?

Scutură aceste gânduri din cap, era prea obosit pentru filosofie. Se uită pe furiş la ceas din nou. Ora era 20:30, scrisă cu litere mari şi roşii. O oră de gânduri aleatoare şi complet irelevante, iar somnul nu părea să îi binecuvânteze genele. Îşi simţea pleoapele îndeajuns de grele încât să nu se ridice din pat, dar îndeajuns de uşoare încât să nu poată adormi. Se gândi să mai facă o încercare şi îşi trase pătura peste el, se întinse pe o parte, băgă o mână sub pernă şi se cuibări cât mai confortabil posibil. Închise ochii şi pentru câteva secunde chiar i se păru că alunecă spre o altă dimensiune, aceea a visării. Subit îi văzu faţa la braţ cu alt bărbat. Fără să realizeze, pleoapele îi tremurau şi deja începuse să poarte o conversaţie mentală cu ea în care îi spunea tot ce simte despre ea şi despre cum a acţionat atunci când l-a părăsit în momentul lui cel mai greu. În mintea lui era atât de coerent, iar ea atât de receptivă încât la un moment dat o făcuse să plângă. Oare de ce nu reuşise să îi spună toate astea când încă mai avea ocazia? Poate s-ar fi simţit mai bine acum. Sau poate ar fi găsit alt mod de a formula aceleaşi lucruri, unul mai tăios, mai dureros. Nici nu-şi dădea seama de ce avea toate aceste gânduri. Se simţea chinuit de ele.

Se ridică din nou. Era clar că noaptea lui abia începea. Îşi luă laptopul şi îl deschise. Se uită la desktop-ul gol, aşa cum îi plăcea să îl păstreze, şi nu ştia ce să facă mai întâi. Parcă ar fi navigat pe Internet fără un scop anume sau parcă s-ar fi jucat un joc. Sau ar fi putut să scrie sau să deseneze ceva. Dar nu, nu se simţea inspirat, aşa că încercă prima variantă. Citi nişte articole, iar anxietatea începuse să se insinueze iarăşi. Se gândi că nu prea mai are bani, iar ziua de salariu era abia săptămâna următoare. Începu să îşi facă calcule. Cum ar putea să cheltuiască mai puţin luna asta, să rămână cu mai mulţi bani. În fond, alţi oameni trăiesc din mult mai puţin şi nu se plâng. Sau poate şi ei au aceleaşi gânduri noaptea, dar nu discută despre ele. Atât cu atât, minus atât, minus atât şi minus celelalte… Prea multe minusuri. Dacă ar renunţa la fumat? Oare ar fi mai bine? Desigur ar fi, ar fi un plus major.

Amintindu-şi de fumat, se ridică cu laptopul în braţe şi se duse în camera vecină să fumeze. Acest pachet va fi ultimul, îşi promise, aşa cum făcea aproape în fiecare săptămână. Nu ştia să promită solemn. Nu lui, în orice caz. Faţă de oricine altcineva îşi ţinea promisiunile, mai puţin faţă de el. Oare de ce suntem noi, oamenii, atât de incapabili să avem respectul pe care îl avem faţă de alţii şi faţă de noi? Poate ar trebui să ne disociem cumva de noi înşine, să ne privim drept o entitate separată şi atunci când îi facem o promisiune să ne gândim că aceea ne va bate obrazul. Dar suntem prea ocupaţi pentru astfel de exerciţii mentale. Ar fi o seară ideală pentru un astfel de exerciţiu, dar e prea obosit ca să se chinuie. Se gândi să îşi facă un ceai.

Luă ibricul, îl umplu şi îl puse pe foc. Nu avea răbdare. De ce nu poate ceaiul să fie gata instant, la comandă? De ce trebuie să aşteptăm până fierbe apa, până se infuzează? De ce ne trebuie răbdare? Era un om răbdător de fel, dar dacă voia ceva, acest concept devenea subit foarte străin. Îşi dorea mult prea tare ca lucrurile să se aşeze repede, să fie şi el într-o normalitate percepută pentru care nu ştie cât au aşteptat sau luptat alţii, dar care considera că i se cuvine şi lui. E conştient că de câteva ori a atins acea stare spre care tânjea, dar a dat-o la o parte pentru că lui i s-a părut că nu se simţea aşa cum s-ar fi aşteptat. Sau a crezut că ar putea mai bine. Aşa că a început să găsească defecte până şi în punctele cele mai bine ţesute ale vieţii sale. Se simţea vinovat. Începură să-i treacă prin cap fiecare episod, pe rând, o avalanşă de alegeri greşite, unele dintre care nu ştie sau nu mai are cum să le îndrepte. Se spune că niciodată nu e prea târziu şi îşi clădise zidul de optimism pe această fundaţie, zidul pe care se urca de fiecare dată ca să privească viaţa în ansamblul ei posibil, atât de vag, atât de depărtat de concret.

Apa dădea în clocot. Opri focul, puse patru plicuri, ca de obicei şi o farfurioară deasupra şi aşteptă. Se simţea ameţit, parţial de oboseală, parţial de anxietate, parţial de gândurile care se succedau atât de rapid încât abia mai reuşea să ţină pasul cu ele. Le urmărea greu, dar le resimţea efectul din plin, un uşor val de depresie întunecându-i gândurile şi dărâmându-i zidul de optimism. Nu e nimic, îl va reconstrui mâine când, la lumina zilei, toate visurile pierdute se regăsesc sub auspiciile unei alte zile plină de posibilităţi. Bău ceaiul şi mai fumă o ţigară, anesteziindu-şi gândurile cu distracţii ieftine pe Internet. Se băgă la loc în pat, lăsând laptopul şi cana goală pe birou. Se uită pe furiş la ceas, era deja ora 23:00. Atât de intense au fost gândurile încât n-a simţit trecerea timpului? Sau doar a procrastinat mult în universul digital? Nu mai contează, azi este o zi în care clar nu se mai întâmplă nimic.

Îşi trase pătura pe el, întins pe o parte. Mai privi odată telefonul care nu indica nicio notificare. O altă zi în care nu mai are cine să îi spună noapte bună. Îi reveniră gândurile legate de ea, conversaţiile mentale, imaginea ei cu alt bărbat, bucuria lui gândindu-se că poate mai are o urmă de umanitate şi îi pare rău pentru ce a făcut. Gânduri şi nimic mai mult, ancorate fragil într-un nor de incertitudine cu un cârlig de pescuit fără momeală, fără posibilitatea de a atrage siguranţa. Aşa că se mulţumi cu iluzia unei certitudini sperând în factori fabricaţi de mintea lui avidă de justiţie poetică.

***

Ea era lângă el şi se priveau cu ochi reci. El nu mai simţea nimic şi trecuse peste. Ea plângea realizând ce a făcut, el era fericit pentru că îşi regăsise visurile şi lucra spre împlinirea lor. Făcea tot ce şi-a dorit, era un om activ, implicat, era tot ceea ce ea a pierdut, dar ce altcineva va câştiga. Printre pleoape se strecurau picături de lumină nouă, acea lumină pe care o urăşti atât de tare pentru că te catapultează violent către realitate, dar o iubeşti enorm pentru că este avatarul unui nou început. Deschise ochii şi se ridică, un zâmbet obosit pe buze. Ieri fusese o zi grea, fără discuţie, dar astăzi va fi alfel, pentru că fiecare zi este o oportunitate. Îşi ridică zidul de optimism peste sine ca pe o haină nouă şi se duse zâmbind să se spele pe faţă.

Be First to Comment

Leave a Reply