Frica

Frica, prietene, doar ea ne poate face să ne pierdem iremediabil. Unde să ne pierdem, întrebi? Păi în întuneric, bineînțeles. Ne face să ne pitim prin colțuri întunecate de unde nici lumina zilei nu o mai vedem de umbra unor amenințări închipuite. De ce este așa puternică? Păi pentru că o lăsăm, normal. O luăm la sânul nostru ca pe un pui de rândunică și o hrănim, o facem mare. O protejăm și o ținem aproape, iar ea crește. Și când crește îți dai seama că de fapt ai crescut o acvilă care din două fluturări de aripi te dă pe spate și îți mănâncă ficatul. Dar nu pe tot odată, nu. Puțin câte puțin în fiecare zi. Nu îi mai plac boabele, iar carnea de la alimentară nu o satisface. Trebuie să te dăruiești pe tine, tu, al ei părinte, tu care ai crescut-o de mică. Nici nu îți dai seama când ai devenit o victimă a ceea ce ai creat decât abia când realizezi că în fiecare zi, în loc să îți continui drumul, te învârți în cercuri căutând un nou ungher întunecat în care să te pitești să nu te găsească, să nu te macine din nou. Pentru că doare din ce în ce mai tare și nu mai poți continua.

Probabil te întrebi cum poți să scapi din acest cerc vicios. În fond, de asta ai venit la mine, nu? Ai venit căutând răspunsuri. Iar eu ți le voi da, prietene. Fii atent și ia aminte, trucul este simplu. În loc să te ascunzi în timpul zilei, ieși și scaldă-te în lumina soarelui. Caută drumul pe care ai venit și hotărăște drumul pe care vrei să mergi și mergi. Dar fără oprire, mergi hotărât. Și când o vezi că se năpustește asupra ta cerându-și tributul, nu te apleca, privește-o în ochii ei negri și nu te lăsa intimidat de ciocul ascuțit. Privește-o cât să îi dai de înțeles că nu te poate răni. Și apoi mergi. Mergi, nu fugi. Doar mergi. Hotărât. Ignoră-i urletul de luptă din spate. Nu va avea curajul să se atingă de tine dacă nu o lași. Nu are forța necesară decât dacă i-o dai tu. Și dacă nu i-o dai, ea nu va fi decât o amintire, o învățătură. Tu mergi înainte hotărât și data viitoare ai grijă ce aduni de pe marginea potecii și, mai ales, ai grijă cu cine împarți bucata ta de pâine.

Ochii tăi îmi spun că ai înțeles, dar totodată îmi spun că ești ușor dezamăgit. Și simt că ți-a fost teamă să vii la mine să-mi ceri ajutorul pentru că pe undeva știai că nu voi găsi pe nimeni responsabil pentru asta decât pe tine. Îți este frică de frică și îți este frică să îi faci față. Ai fi sperat, probabil, să apară cineva să o alunge, dar ești ușor debusolat pentru că, de fapt, tu ești singurul care o poate face să dispară. Te înțeleg, stai liniștit. Tuturor ne este greu, dar suntem mai puternici decât ne imaginăm. Nu ai de ce să plângi, prietene, puterea este în tine, nimic nu este insurmontabil atâta timp cât respiri. Absolut nimic. Iar eu sunt aici, poți veni la mine ori de câte ori ai nevoie.

De pe hol se auzi o voce ascuțită: Pacient Popovici! Este aici? Popovici Marin! Mai privi odată omul care îl privea înapoi din oglinda de la baie și ieși strigând: Aici! Aici sunt!