Frica

Frica, prietene, doar ea ne poate face să ne pierdem iremediabil. Unde să ne pierdem, întrebi? Păi în întuneric, bineînţeles. Ne face să ne pitim prin colţuri întunecate de unde nici lumina zilei nu o mai vedem de umbra unor ameninţări închipuite. De ce este aşa puternică? Păi pentru că o lăsăm, normal. O luăm la sânul nostru ca pe un pui de rândunică şi o hrănim, o facem mare. O protejăm şi o ţinem aproape, iar ea creşte. Şi când creşte îţi dai seama că de fapt ai crescut o acvilă care din două fluturări de aripi te dă pe spate şi îţi mănâncă ficatul. Dar nu pe tot odată, nu. Puţin câte puţin în fiecare zi. Nu îi mai plac boabele, iar carnea de la alimentară nu o satisface. Trebuie să te dăruieşti pe tine, tu, al ei părinte, tu care ai crescut-o de mică. Nici nu îţi dai seama când ai devenit o victimă a ceea ce ai creat decât abia când realizezi că în fiecare zi, în loc să îţi continui drumul, te învârţi în cercuri căutând un nou ungher întunecat în care să te piteşti să nu te găsească, să nu te macine din nou. Pentru că doare din ce în ce mai tare şi nu mai poţi continua.

Probabil te întrebi cum poţi să scapi din acest cerc vicios. În fond, de asta ai venit la mine, nu? Ai venit căutând răspunsuri. Iar eu ţi le voi da, prietene. Fii atent şi ia aminte, trucul este simplu. În loc să te ascunzi în timpul zilei, ieşi şi scaldă-te în lumina soarelui. Caută drumul pe care ai venit şi hotărăşte drumul pe care vrei să mergi şi mergi. Dar fără oprire, mergi hotărât. Şi când o vezi că se năpusteşte asupra ta cerându-şi tributul, nu te apleca, priveşte-o în ochii ei negri şi nu te lăsa intimidat de ciocul ascuţit. Priveşte-o cât să îi dai de înţeles că nu te poate răni. Şi apoi mergi. Mergi, nu fugi. Doar mergi. Hotărât. Ignoră-i urletul de luptă din spate. Nu va avea curajul să se atingă de tine dacă nu o laşi. Nu are forţa necesară decât dacă i-o dai tu. Şi dacă nu i-o dai, ea nu va fi decât o amintire, o învăţătură. Tu mergi înainte hotărât şi data viitoare ai grijă ce aduni de pe marginea potecii şi, mai ales, ai grijă cu cine împarţi bucata ta de pâine.

Ochii tăi îmi spun că ai înţeles, dar totodată îmi spun că eşti uşor dezamăgit. Şi simt că ţi-a fost teamă să vii la mine să-mi ceri ajutorul pentru că pe undeva ştiai că nu voi găsi pe nimeni responsabil pentru asta decât pe tine. Îţi este frică de frică şi îţi este frică să îi faci faţă. Ai fi sperat, probabil, să apară cineva să o alunge, dar eşti uşor debusolat pentru că, de fapt, tu eşti singurul care o poate face să dispară. Te înţeleg, stai liniştit. Tuturor ne este greu, dar suntem mai puternici decât ne imaginăm. Nu ai de ce să plângi, prietene, puterea este în tine, nimic nu este insurmontabil atâta timp cât respiri. Absolut nimic. Iar eu sunt aici, poţi veni la mine ori de câte ori ai nevoie.

De pe hol se auzi o voce ascuţită: Pacient Popovici! Este aici? Popovici Marin! Mai privi odată omul care îl privea înapoi din oglinda de la baie şi ieşi strigând: Aici! Aici sunt!

Be First to Comment

Leave a Reply