Iadul este amintirea…

Rai ÅŸi iad… Se spune că există o viaţă de apoi în care vom avea ocazia să gustăm din aceste două universuri diametral opuse în funcÅ£ie de faptele pe care le comitem în această viaţă. Se spune că cei buni ajung în rai, iar cei răi ajung în iad, în acel loc fără de întoarcere, locul damnării eterne a sufletului supus unui efort interminabil de a suporta cele mai grele dintre încercări. Åži, totuÅŸi, cineva mi-a spus astăzi că iadul este de fapt un produs al percepÅ£iei noastre asupra lumii din jurul nostru, lucru pe care mi-l puteam închipui în condiÅ£iile în care conceptul de viaţă de apoi îmi este total străin, dar pe care nu cred că l-am conÅŸtientizat cândva mai clar decât în această seară.

Am avut ocazia să privesc o piesă de teatru tulburătoare, să trăiesc împreună cu personajul principal frustrarea, suferinÅ£a de a realiza inutilitatea existenÅ£ei. “Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” prezintă povestea a două surori, una care are o viaţă care se încadrează normelor impuse de societate pentru realizare personală ÅŸi o alta care îşi sacrifică existenÅ£a pentru a avea grijă de o mamă care nici măcar nu o iubeÅŸte, a cărei grijă maternă pe patul de moarte se îndreaptă asupra celei care o viaţă întreagă nu a ÅŸezut la căpătâiul ei. O existenţă tulburător de inutilă pusă în contrast cu nepăsarea lejeră, jonglând frenetic între represie, agonie ÅŸi acceptare făţarnică a situaÅ£iei.

Intermezzo-urile metaforice dintre scenele debilitante jucate cu o măiestrie tulburătoare de către actriţa principală, pline de o încărcătură mistică şi acompaniate de o coloană sonoră demnă de o dramă psihologică apăsătoare, au făcut deliciul unei piese care încearcă să se joace cu minţile publicului, prezentând o situaţie pe atât de simplă în aparenţă şi pe atât de mistuitoare la nivel personal. Oare este corect să judecăm o persoană după modul în care se integrează, cel puţin la suprafaţă, în normele societăţii? Oare este normal să îţi sacrifici viaţa pentru a ţine lumânarea dreaptă la căpătâiul unei persoane care a devenit o parte simbiotică a existenţei tale doar prin simplul act de a-ţi fi mamă, ignorând orice altceva, resemnându-te cu incapacitatea de a merge mai departe şi trăind în umbra şansei care ţi-a fost răpită din faşă? Sunt întrebări pe care ajungem să ni le punem insistent tulburaţi de emanaţia emoţională transmisă de actriţa din rolul principal care pendulează între luciditate şi nebunie, între extaz şi agonie într-un mod tulburător.

Completând tabloul vieÅ£ii irosite într-un scop care s-ar încadra perfect în ceea ce societatea ar numi “nobil”, dar care este un vădit sacrificiu personal pe altarul futilităţii, este o coloană sonoră apăsătoare, inspirând o energie frenetică specifică copilăriei frânte sub un ton greu, chiar dureros. FetiÅ£a blocată în mrejele dragostei materne care o prinde ÅŸi îi acaparează fiinÅ£a, o subjugă ÅŸi o transformă într-o sclavă sentimentală, sub o lumină recreând atmosfera unui orfelinat al simÅ£irii private de perspectivă pare capabilă a tulbura până ÅŸi cel mai insensibil suflet. Predestinată a duce lipsă de puterea de a ridica de asupra feÅ£ei sale vălul perfid al înrobirii materne de un egoism dus până aproape de paroxism poetic, copilul se lasă pradă ghearelor hulpave ale obligaÅ£iilor, uitând de propria-i fiinţă.

Iadul ni-l creem singuri, el sălăşluieşte în regretul incapacităţii de a ne alinia propriilor visuri şi aspiraţii. Iadul se ascunde în resemnarea în faţa propriilor eşecuri şi se manifestă tumultos atunci când viaţa în umbra a ceea ce am fi putut fi, dar am fost incapabili să alegem transformă fiecare secundă într-o eternitate debilitantă. Iadul nu este în viaţa de apoi, ci este chiar aici, în gândul nostru, în simţirea noastră, în mâna noastră, iadul ni-l creem singuri, adeseori complăcându-ne într-o aparentă imposibilitate de a evada.

Be First to Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *